Arhivă pentru Mai, 2009

Hanu’ lu’ Pală şi fantoma internetului din căminul cultural

Posted in Uncategorized on Mai 15, 2009 by andreiciurcanu

Într-un sat din judeţul Dâmboviţa sărăcia şi pământul nemuncit au devansat curiozitatea calculatoarelor, nevoia de comunicare si fantasmagoria ce se numeste internet. Initiativa autorităţilor de la Bucureşti de a-i conecta la informaţie pe cei rupţi de lume, cu ajutorul unui telecentru care presupune instalarea unui calculator, fax şi telefon fix, a dat gres aici.

Un astfel de telecentru ar trebui instalat si în caminul cultural din satul Hanu’ lui Pala. Lumea nu primeşte cu foarte mult alai “cadoul” autoritatilor. Trântiţi cu fundurile petecite în bătătură, locuitorii din Hanu’ lu’ Pala au făcut o listă pentru cei de la Bucureşti: vor dispensar, farmacie, bancomat şi abia apoi telecentru. Si dacă e vrere de la cei înţelepţi, să se repare căminul cultural şi biserica. Despre calculatoare se vorbeşte mai puţin. De internet nici atât. Lumea a auzit de el dar nimeni nu ştie cum arată şi mai ales ce face.

Olteanul nebun şi înţeleptul de pe uliţă

Legenda spune că, pe la 1800, un oltean pe nume Pala şi-a ridicat la intersecţia o cârciumă în singura intersecţie care a rezistat pânâ acum în buricul satului. Batucit de poştalion, drumul aducea nenumăraţi călători ce-şi muiau oboseala în băutura lu’ Pala. Cu vremea, mica bodegă a lui Pala s-a dovedit a fi o afacere profitabilă şi s-a transformat în han.

Olteanul s-a smintit însă. Cei mai în vârstă povestesc că munca fără măsură a grăbit cântecul popii la căpătâiul hangiului. Avid după băutură, într-o zi Pala a stat o după-amiază încheiată în bătătură la băut şi l-a prostit soarele de vară. Unde mai pui că umbla şi cu sticla de rom după el. “Cică şi-a chemat rudele de prin ţară şi le-a tocmit ca să îi cosească şoseaua. Dumnezeu ştie ce era în mintea lui. De aici şi porecla Pala Nebunul şi numele satului nostru”, povesteşte bărbatul puţin abţiguit, dar limpede în gânduri. “Niculaie. Niculaie I Atanasie. Aşa mă cheamă, după numele din buletin şi nu sunt înţeleptul satului, dar oricum, nici prost nu-s.”

A venit în sat omul cu banii de lemne

Acum în Hanu’ lu’ Pala trăiesc 600 de persoane. Localitatea are, la fel ca acum 100 de ani, patru străzi pentru fiecare punct cardinal, N- Ciocârlani, S-Crăpeşti, E-Chirani, V-Golăşei şi o singură intersecţie unde un bărbat îndeamnă la conversaţie. “Alo?Alo? Aţi văzut un cal maro, îmbrăcat în indigo?”.
Căminul cultural care ar trebui să găzduiască telecentrul mai are un pic şi-şi dă duhul. Biserica stă să crape precum coaja unui un ou prea fiert, iar în depărtare, măgăruşii trag alene la căruţele prea mari şi prea goale, anunţând nenorocirea.

“Aţi venit cumva să daţi bani de lemne?”, întreabă o femeie cocârjată, înfiptă ca un arac putrezit în bătătura cu viţă de vie. Pronunţarea cuvântului bani zguduie din chirpici casele pleoştite şi figuri stoarse de viaţă apar de după leaţurile porţilor.
“Au venit banii! Au venit banii”, începe să se audă murmur. Băncuţele improvizate de lângă drum se populează. Dezolare totală însă când se constată că vremea banilor pentru lemneîncă nu a venit. Feţele se schimonosesc când aud de calculatoare. “Noi nu ştim. Murim cu zile aici. Nu avem un dispensar, o farmacie, telefon. Asta ne trebuie nouă? Calculatoare?”, se enervează tanti Nina de la numărul 68. De partea cealaltă a uliţei, de pe o băncuţă, două batice cârcotesc şi cârâie precum moara mecanică de dezghiocat porumb. “Da’ ce faci, Nino, acolo? Spui secrete? Pe noi nu ne chemi?”.

Conferinţă pe strada Crăpeşti

În cinci minute, în faţa casei lui tanti Chira se adună jumătate din locuitorii străzii Crăpeşti. Pantaloni găunoşi, gumari, broboade destrămate, capoate de baie transformate în haine de zi, biciclete, muşte, şosete scorţoase ieşite prin papuci, “spioni ai primarului” şi prunci murdari la gură.

Puţini sunt cei care au auzit, dar mai ales au văzut un calculator. Unii se mândresc cu telefoanele mobile cumpărate de copii lor sau ai vecinilor care au plecat în străinătăţuri. Greu de întâlnit sunt cei care le folosesc. Până acum vreme mergeau jumătate de zi la Ulieşti ca să vorbească la telefonul de la poştă cu rudele.

Când vine vorba de telecentru, sătenii spun că mai degrabă au nevoie de un dispensar sau farmacie. “Murim ca câinii şi nu ştie nimeni de noi”, spune din burta mare o dihanie de om, în timp ce-şi vâră nervos degetul mic în nara stângă. “Să repare biserica”, intervine tanti Maria. “Drumul, drumul să-l facă!”, gâjâie Ionica, tolănită în şanţul din faţa casei, cu poalele fustei mângâind colbul uliţei precum o cloşcă foşnind din pene deasupra ouălelor. “Da mai lasă nasul ăla măi omule, că mai ai un pic şi iese pe partea cealaltă că nu are în ce se opri”, strigă femeia la cel ce-şi inspecta inginereşte roadele muncii din străfunduri.

Peste toate vorbele, numele primarului şi al vicelui sunt gard în gard cu blestemele. Concluzia vine de la o localnică: “Nimic din ce se promite nimic nu se adeverează. Face primarul pe dracu’ghem!”

Cum arată, dar mai ales cine e internetul?

Cu toate acestea, Hanu’ lu’ Pală face tot posibilul şi cu dragă inimă se chinuie să facă loc telecentrului, să trăiască în căminul cultural alături de sărăcia care a primit binecuvântare în mai toate casele. “Am văzut calculator, mânca-l-ar mama. Si interentul”, spune tanti Chira. Internetul zic. “Cum zici mata, am auzit de el, dar nu l-am văzut niciodată”.

Mulţimea freamătă. Vuietul cuprinde minţile sătenilor care se întreabă cum, dar mai ales dacă o să încapă internetul în căminul cultural care şi-a pierdut ferestrele şi uşile în aste vremuri de răstrişte şi “batgiocură”.
Anul trecut prin toamnă au venit nişte domni din Bucureşti şi s-au uitat peste comună. “Nu au zis nimic. Poate pregătesc să-l aducă. Eu cred că-i cu dichis.
Tineretul tre să ştie”. Din păcate nici la capitolul tinereţe satul nu se arată foarte bine. Primarul e bucuros că media de vârstă a ajuns la 50. Cu toate astea, proaspătul musafir, internetul, nu va fi întâmpinat de prea mulţi vlăstari tineri, pentru că majoritatea au renunţat la bunăstarea Hanului şi au strâns habotnic în braţe austeritatea capitalei.

Fata lu’ Chira s-ar vrea telefonistă

Deşi la început sătenii s-au arătat suspicioşi, ochii le-au sclipit când au auzit că telecentrul aduce, pe lângă internet, mult râvnitele telefoane fixe şi, inevitabil, locuri de muncă. Oamenii trag aşadar concluzia că e nevoie de o telefonistă. “Băi Chiro, fata nu ţi-a lucrat la poştă? Ce norocoasă eşti, Adriano! Poţi să te angajezi aici”, începe să strige mai mult cu invidie decât cu bucurie o femeie lungă şi subţire ca o barză obosită. Ochii fetei sclipesc. Un viitor mai bun se arată. Să fii telefonistă în Hanu’ lu’ Pala e lucru mare. Femeia a lucrat în domeniu în tinereţe la Ciorăştii Mari, undeva pe lângă Focşani. “Mă pricep la telefoane, că am lucrat acolo o vreme. Ce poate să fie aşa de greu? Alo, alo şi faci legătura.”

Tanti Ionica şi pomelnicul din uliţă

Hanu’ lu’ Pala duce dorul tinerilor şi vremurile nu se arată foarte vesele. Mor bătrânii pe capete şi casele rămân părăsite. S-a dus Maria şi Voica a lui Cram, apoi Iancu Dumitru, urmat de Ion a lui Gojă.
În mijlocul localnicilor, Ionica stă ghemuită şi-şi trece degetele prin mizeria organică a uliţei. Femeia de 80 de ani este imaginea fidelă a oricărui om care trăieşte în Hanu’ lu’ Pala. Aprigă, plină de viaţă, încercată de vreme dar nu destul de bătrână cât să nu-ţi facă ţăndari bulgărul de pământ dintr-o sapă. A muncit din greu toată viaţa şi tot greu îi e, la fel ca la toată lumea de pe aici.

Degeaba urca în tinereţe cu brânza şi mămăliga în poală dealul Chiricanului dis-de-dimineaţă. Cu stânga îşi îndesa mâncarea-n gură şi cu dreapta trăgea de nas viţica la plug că nu avea bani de belciug. Aici parcă cu cât munceşti, cu atât ai mai mult de muncă şi bunăstarea nu se arată.

Deodată, peste Ionica ce-şi dă cu părerea despre viitorul telecentru, se iveşte o femeie îndesată, albă la faţă şi crudă precum laptele cald ţâşnind din ţâţă vacii direct în găleata curată de email. “Am auzit că a venit omul cu banii de lemne”, spune arătându-şi dinţii mâncaţi de parandontoză, apoi, chiorâş, îşi pune mâinile-n şold se uită înspre jos şi când cu ochii de feţe străine spune într+un glas. “Ce faci bre? Unde ne treci? La vii sau la morţi?”

Anunțuri

Aventura Lupilor Negri in Afganistan

Posted in Uncategorized on Mai 5, 2009 by andreiciurcanu

Nu e loc de cuvinte mari, de bravura. Nu are nici un rost sa le inchini fraze pompoase. Se simt jenati si asta pentru ca ei stiu doar ca si-au facut datoria. Considera ca filmele si Hollywood-ul distorsioneaza realitatea. Razboiul e crunt si infiorator dar protagonistii lui nu sint nici pe departe oameni insetati de singe. Isi cauta linistea si evita pozitionarea aratatorului pe tragaci sau a glontului pe teava. Lupii Negri din Moldova s-au intors in tara dupa sase luni petrecute in Afganistan. Intr-o camaruta care tine loc de post de control in unitate, militarii proiecteaza filmul vietii lor in cautarea teroristilor intr-un mediu pe care nu se jeneaza sa-l denumeasca „iadul pe pamint”

Cautarea

„Domnul este Pastorul meu: nu voi duce lipsa de nimic. El ma paste in pasuni verzi, si ma duce la ape de odihna; imi invioreaza sufletul, si ma povatuieste pe carari drepte, din pricina Numelui Sau. Chiar daca ar fi sa umblu prin valea umbrei mortii, nu ma tem de nici un rau, caci Tu esti cu mine. Toiagul si nuiaua Ta ma mingiie”

Psalmul 23

***

“Am fost in permanenta intr-o continua stare de stres si vigilenta pentru ca pericolul putea aparea de oriunde. Intram zilnic in contact cu militarii americani, canadieni, afgani englezi, putini francezi”: capitanul Plasescu.

“Era un iad pe pamint. Niste locuri in care nu-ti poti imagina ca cineva ar putea trai. Niste peisaje pe care nu ti le poti creiona in minte de aici din România. Un adevarat infern pe pamint”: locotenentul Bacanu.

“Am o fetita de patru anisori care nu a inteles mai nimic din ce se intimpla acolo dar imi spunea de fiecare data cind vorbeam la telefon ca vrea sa vin acasa cit mai repede”: sergent major Grozavu.

***

Au fost plecati sase luni. Un batalion intreg. 400 de soldati români au pornit pentru a asigura pacea in Afganistan, ajutora localnicii si pentru a cauta dusman ale carui fete nu le vezi niciodata dar care lasa in urma lor dire de singe, lacrimi si disperare. Un dusman care se metamorfozeaza si caruia televizoarele ii creioneaza mereu aceeasi figura: Osama bin Laden. In termeni mult mai generici: teroristii.

In Afganistan au plecat 400 de soldati români carora nici nu trebuie sa le cunosti numele ca sa le asculti amintirile, pentru ca toti sint la fel.

E de ajuns sa te asezi cuminte pe un scaun in postul de paza al unitatii si sa asculti povestea lor. Toti au calcat cu teama acelasi pamint inselator unde minele sint la ele acasa. Au scrutat orizonturile prin lunete in cautarea pericolului.

Ingramaditi in TAB-uri, au strins in miini pustile mitraliera 545 ca pe niste iubite si si-au jurat in castile de protectie ca trebuie sa-i cuprinda pe cei dragi in brate, asa cum au facut-o la despartire, cind erau acasa.

Poate ca si-au facut o cruce cu limba in gura si au soptit un Tatal Nostru, dar sa nu se auda decit ei si Dumnezeul lor. Nimeni nu stie. Si-au aliniat in virf de glont sperantele si rugile la fel ca multii soldati care au cunoscut linistea cavoului de nisip marginit de bratele taioase ale muntilor Afganistanului.

Poate ca ai reusi sa-i diferentiezi daca ai avea timp sa le asculti tuturor povestirile si experientele. Abia atunci ti-ai da seama ca doar visele, numele rudelor, al femeii iubite si al copiilor ce asteapta acasa un soldat, un tata in viata, ii diferentiaza. In rest nimic.

Aceleasi cosmaruri, veste de protectie, munitie, echipament, un loc rezervat pe bancheta TAB-ului, aceeasi securitate si acelasi dusman.

O noua zi

„Inainte, si nu va temeti de intuneric! La lupta! La lupta razboinici ai lui Theoden. Sulitele vor tremura, scuturile vor fi spulberate! O zi scurta, o zi inrosita, si soarele va rasari!”

King Theoden – Lord of the Rings***

In camaruta mica a agentului de paza, trei Lupi Negri proiecteaza pe un perete imaginar filmul misiunii.

Capitanul Plasescu (dur si aprig) locotenentul Bacanu (lejer si vorbaret) si sergentul major Grozavu (melancolic, ochii pierduti in amintiri. Dar niciodata moale). Isi cauta cuvintele si sint mindri ca au reusit sa ajunga pentru a doua oara in Afganistan:

Orice militar care nu merge intr-o misiune nu poate aprofunda cerintele NATO. Nu a fost o experienta usoara. Am fost in permanenta intr-o continua stare de amenintare si riscuri. Capitanul Plesescu nu a vrut sa se aseze pe un scaun. Rare au fost momentele in care m-a privit in ochi. Ma gindesc ca poate nu dorea sa descopar lucruri care nu puteau fi spuse. Cu och

ii pironiti intr-o pata de pe tavan, ca si cum ar fi stat de vorba cu un superior, marturiseste ca aceasta misiune a fost mult mai dificila decit cea anterioara. Pe soldati nu ai cum sa-i scoti din universul lor nici daca ai vrea. Acelasi limbaj dur, direct si la obiect in viata de zi cu zi. Esenta. Nimic mai mult: Am asigurat paza in jurul aeroportului Kandahar si am fost alerti in caz de atac.

Zi de zi, principala amenintare erau dispozitivele radio telecomandate de la distanta care au fost din plin utilizate de insurgenti in perioada alegerilor locale si parlamentare. Bubuiau in orizont si cutremurau cerul cu vapai de foc. Pericolul se ivea la orice colt de strada, rula cu viteze mici pe patru roti. Incet. Sigur. La tinta. Inaintea blocajelor pe strazile principale putea sta pitit in geamantanul unuia cu turban sau poate a altuia, oricum toti erau la fel. Se simtea pericolul in aerul arid si uscat, in praful ce-ti ineca simturile si-ti biciuia retina la fiecare rafala ca o lovitura de perie de fier .

Imi spun ca pentru misiunea aceasta au avut nevoie de o calire fizica si psihica prealabila. Nici n-ai putea sa spui ca aveau nervi de otel. Ar fi anormal. Rigiditatea si imobilitatea sint mereu sanctionate in astfel de medii. Stresul si atentia permanenta le intindeau neuronii ca pe niste bucati de guma pentru a elibera abia inspre seara mintile, in urletele ei tacute care se loveau de peretii capului. Periodic. La timp fix. Exact in acelasi punct. Intocmai unei picaturi chinezesti.

In patul de campanie din baza KAF isi adunau gindurile si visele speriate de realitatea cruda si rece. Le adunau laolalta si, poate, multumeau cuiva ca, dupa misiunea ce a trecut, au intrat pe picioarele lor in cortul de campanie cu un zimbet in coltul gurii.

Au trecut si peste azi teferi.

Pregatiti-va pentru ce e mai greu

“Daca va gasiti singuri… calarind pe cimpii inverzite si cu soarele stralucind pe fetele voastre… nu fiti speriati. Pentru ca deja veti fi in Elysium, si deja veti fi morti! Fratilor… ceea ce facem in viata… are ecou in eternitate.”

Generalul Maximus – Gladiatorul

***

“Nu stii niciodata cind iesi din baza daca te mai intorci, dar iti pui in gind ca trebuie. Pentru toti cei care te asteapta acasa.” Intr-o margine de scaun rece, cu ochii tremurinzi, ca al unui miop ce cauta lumina intr-un cosmar mult prea adinc, mi se destainuie sergentul major Grozavu .

Acesta era crezul lor. Poate o a doua rugaciune. Trebuie sa ma intorc la baza viu. O data pentru cei dragi si a doua oara pentru ca trebuiau sa termine misiunea.

“Incercam sa ne detasam de ceea ce era in jurul nostru si sa ne impunem ca totul va fi bine si ca noua nu ni se poate intimpla nimic.”

Cea mai grea misiune pentru toti Lupii Negri a fost misiunea Team Spirit.Trei zile au scotocit o zona desertica la 60 de kilometri de baza KAF. Capitanul Plasescu, in pauzele de povestit nu si-a rupt ochii din tavan. “A fost o operatiune aero mobila in care am avut in subordine militari americani si doua companii de ANA (n.r. Armata Nationala Afgana). A fost dificil din cauza conditiilor grele, furtuna de nisip noaptea, dupa care ploaie, deplasari in desert dupa care mars. Am scotocit niste munti in cautare de…”, “Teroristi” zic. “Insurgenti” imi bareaza capitanul. Insist: “Deci teroristi pina la urma.” Raspunsul e decisiv la fel ca si capitanul: “Da. Insurgenti talibani”.

Mereu acelasi capitan Plasescu. Scurt. La obiect. Direct. Crud. Nimic mai mult. Raspunsuri care porneau asemenea gloantelor din teava unei mitraliere pentru o misiune care se dorea dusa la bun sfirsit.

Au scotocit fiecare centimetru patrat din grotele sapate in pintecele muntilor, si-au auzit gindurile in marsurile interminabile in marea de liniste a desertului. Si-au scaldat picioarele in nisipul cald, pe alocuri rosu, apoi galben. Au chinuit pamintul sub greutatea echipamentului.

“Imaginati-va ca pe linga pusca mitraliera mai purtam vesta si casca, care aveau 22 de kg si se mai adaugau inca 8 kg cu armamentul. Pe toate le duceam in spate. Tot ce aveam nevoie pentru a supravietui trei zile in conditiile de acolo. Era infernal.” Au cautat insurgentii in gifiieli de oboseala si printre picuri de transpiratie. Au scrutat fiecare centimetru de creasta a muntilor si de desert care a inghitit, macinat si transformat in fire fine de urzeala utilaje, armament si vieti omenesti.

O intreaga istorie: “Am intilnit in drumul nostru resturi de vehicule dupa razboaiele anterioare cu rusii. Blindate distruse lasate in urma.”

Aievea, ici colo, ca dintr-un decupaj de film hollywoodian, tancuri ruginite, izbite de proiectile odata nervoase, armament parasit, monstri de otel infrinti. Numai mortii disparusera ca din senin. Toate cazute parca din cer si apoi cusute, macinate usor in tacere si nisip. Imagini de apocalipsa cu masini deschise din pintece ca niste flori imbobocite, contorsionate de miini nevazute intr-un zgomot infernal, innecat de fumul flacarilor si al bombelor.

Ei au gasit cerul senin. Era liniste peste un cimp unde acum citiva ani tipetele ranitilor si ale muribunzilor se amestecau cu fluieratul asurzitor al obuzelor, piriitul infernal al gloantelor pe teava unui automat. Toate mestecate de huruitul senilelor si motoarelor blindatelor. Era liniste. Si ei cautau inamicul. Si totusi nu au gasit nimic. Nici urma de taliban sau terorist. Dar nu le-a parut niciodata rau ca nu si-au incrucisat cararile. Lupii Negri sint de parere ca televiziunea si cinematografia creeaza o imagine distorsionata despre razboi.

„Au impresia ca e ceva spectaculos, ca e multa adrenalina. Este dar nu-ti doresti niciodata sa apesi degetul pe tragaci. Nimeni nu s-a facut militar ca sa omoare. Noi eram acolo ca sa protejam zona, sa intervenim in caz de pericol, nu sa ucidem oameni.”

Timp de sase luni Lupii Negri, in misiunile lor, nu au avut cartus pe teava. Nu a fost nevoie. Asta nu ii face mai putin luptatori sau adevarati soldati. Si chiar daca nu imi recunosc in fata sint sigur ca nici nu-si doreau sa-si zguduie trupul sub reculul unei pusti mitraliere in ochirea inamicului. Li se vede in cuvinte si in ochi asta. Pentru ca un singur cartus descarcat precede pe un altul si apoi altul pina ce incarcatorul se goleste si urmeaza un alt incarcator si totul devine un cosmar din care nu mai poti iesi. E ca un ropot. Nu-ti doresti sa intilnesti pe nimeni, sa ramii doar tu singur desi eram in cautarea inamicului.

Oameni si arme

Kalasnikov. Cea mai intilnita si uzata arma de catre trupele insurgente. 60 de cartuse in incarcator. Raza de actiune: 1800 de metri. Tinta sigura: 1200 de metri. Functioneaza foc cu foc, foc automat cu 3-5 gloante pe secunda.

Pusca automata 545. Arma de asalt utilizata de armatele NATO. Prevazuta cu sistem de ochire, pat rabatabil, 30 de cartuse in incarcator.

Grenada de mina cu defragmentare. 500 de grame, 100 de mm diametru. Distruge pe o raza de 25-30 de metri.

Guns don’t kill people. People kill people.

***

“Noi nu am indreptat arma niciodata inspre localnici. Se poate sa fie asta un alt motiv pentru care nu au incercat la noi. Aveam transportoare 77, si ne asemanau cu rusii. Poate si de asta ne ocoleau si nu am avut probleme. Le era frica de noi presupun.”

Cei trei soldati, la fel ca intreg batalionul, sint foarte mindri de armamentul din dotare. Nu s-au simtit niciodata inferiori americanilor. Nici macar atit de rivnitul si laudatul Hummer nu a impresionat atit de mult. Securitatea si siguranta românilor a ramas mereu in pintecele transportoarelor noastre blindate 77.

“Am avut noroc ca nu am fost implicati in schimburi de focuri. Americanii erau cei care cadeau in bucluc. Am mai apelat si la Humwee-urile lor cind nu faceau fata transportoarele noastre”.

Capitanul Plasescu s-a mai dezmortit un pic si s-a oprit din jocul de picioare menit sa incurce frigul. “Zona noastra de interventie a fost destul de intinsa.” Militarul se apleaca, imi cere agenda pe care imi notam datele si incepe sa scrie cu voce tare. “Ca sa intelegeti mai bine si sa nu gresim, bineinteles” si-mi arunca o privire sigura, taioasa. “Am asigurat paza in jurul aeroportului Kandahar si am realizat misiuni de supraveghere in aria de responsabilitate a zonei Batal. Din aceasta zona faceau parte doua districte Daman si Dand. Fiecare cu localitatile lor.”

Isi scuza scrisul si continua consultindu-se cu cei doi colegi: “Deci cele mai mari localitati: Districtul Daman: Mowmand, Mandi Sat, Manjyai Kalay si districtul Dand: Kalantar Kalay, Belanday, Chuplanay. Imi returneaza agenda si pixul. Ia din nou pozitie de drepti asteptind sa lansez noi intrebari.”

In transportoarele românesti intra cite 9-10 soldati. Se poate si mai multi. De-a lungul drumului stau inchisi in cutiile de fier care se infierbinta aprig in zilele calde de-ti simti plaminii luind foc de fiecare data cind inspiri.

Lumina de afara scalda interiorul prin doar doua geamuri: unul la sofer si celalalt la comandantul de utilaj. In rest, cutite de lumina taie aerul fierbite si obrajii soldatilor ca niste baionete albe ce strapung blindajul prin cele citeva gauri cunoscute in limbajul de specialitate: creneluri.

Citiva centimetri de lumina atit cit sa-ti scoti arma si sa tragi in caz de atac. Sau ai putea sa-ti scoti ochii si sa-ti privesti in direct destinul ca prin lentilele unei perechi de ochelari imaginindu-te in cinematografele 3D. In tot acest timp imagini din viata ti se deruleaza pe un alt tambur, pe o pelicula de film care merge in paralel si se proiecteaza pe unul din peretii mintii.

In trecut un transportor a incalecat o mina care i-a mistuit maruntaiele blindate si a ucis un soldat român afla in misiune. Lupii Negri au scapa de astfel de incidente. Intr-o noapte insa asupra bazei lor au avut loc atacuri cu proiectile reactive. Isi amintesc fiecare decupaj de imagine. “Eram cu totii in pat. Au lovit de doua ori. Le auzeam cum spinteca cerul. Inainte sa ajunga vijiie puternic.”

Au explodat undeva in baza dar nu au fost raniti. S-au dus in buncare unde s-au inarmat si au intervenit cu patrule. Din noaptea aceea nu au mai fost zguduiti atit de puternic.

Oazele de saracie

In cele mai multe misiuni soldatii români evaluau si, in colaborare cu partenerul american si seful de trib al satului, distribuiau ajutoare copiilor si adultilor. Aveam o relatie foarte strinsa cu localnicii si cu sefii de trib.

Saptaminal, militarii erau invitati sa participe la adunarile mari din localitati, la suri. Aici soldatii erau tratati cu ceai negru si uneori chiar cu bomboane. Echipa statea mereu pe jos, pe covoare si seful de trib la masa. Exista un interpret civil afgan angajat de trupele americane ca sa ne intelegem. Oricum experientele anterioare i-au calit pe soldati si i-au invatat un limbaj al semnelor. In misiunile lor de impartire de ajutoare, prin satele din zona, copii erau cei care oglindeau starea generala de spirit din sat.

Colonelul Bacanu intervine cu ochii lui caprui inlacrimati de la resoul aprins ce i-a batut in fata si cu barba scurta. Foarte scurta. Tinara: “Ne dadeam seama de la inceput de la copii daca eram bineveniti in zona sau nu. Daca ne faceau din mina era ok, daca aruncau cu pietre era evident ca nu ne doreau acolo. Pe copii nu ai cum sa-i minti. Ei sint puri. Ce aud acasa fac afara. “

Sergentul major Grozavu zimbeste cind aude de copii. Toata vremea cit a stat in Afganistan un pui de om de 4 anisori din România il chema acasa de fiecare data cind vorbea la telefon. E vadit emotionat de amintirile si imaginile rememorate acum cu oamenii din Afganistan.

***

“Copiii cereau dulciuri, pixuri, tot felul de nimicuri”: sergent major Grozavu.

“Nu au nimic domnule, nimic. Niste case din lut. Niste pereti ridicati cu miinile. Pai ce chirpiciul e lux. Si deasupra cerul si stelele. Nu au acoperis. Satele sarace unele nu aveau nici macar ciusmele pentru apa potabila. Traiau in niste conditii de neimaginat. Razboiul i-a adus in situatia asta. E terifiant”: colonel Bacanu.

“Zona e in reconstructie si am ramas placut surprins de faptul ca de la prima misiune pe care am avut-o acum am observat rezultate si ca reconstructia zonei a inceput”: capitan Plasescu.

***

In razboi, ranitii se numara. Ranitii sint un procent. Victime colaterale. Pentru unii nu mai conteaza numele, virsta, sint niste cifre insiruite pe niste liste care asteapta in fata unui telefon. A unui om care, dupa atita razboi si bombe aiuritoare, s-a transformat in ajutorul unui calau.

E omul care vesteste moartea. Asta ne-a invatat istoria crunta a razboiului, cinematografiei si televiziunii.

La televizor, se vorbeste de raniti si morti dupa care se trece la stiri mondene. Spui un Doamne-fereste si schimbi canalul. E ritmul lumii pe care nu-l poti opri. Dar gindeste-te ca intr-un alt colt de lume, undeva intr-o sufragerie sau dormitor, citeva inimi cutremura piepturi de fiecare data cind imagini cu soldati implicati in schimburi de focuri apar pe micul ecran. Tresar cind stiu ca o bucata din ele se afla acolo. Si mereu, mereu isi spun in gind ca un crez: “Numai la noi nu”.

Acesti oameni nu schimba niciodata canalul si asteapta mereu un telefon si o voce calma care sa le sarute urechea cu un: Am ajuns acasa.

FOTO: Cu amabilitatea Ministerulului Apararii Nationale

Cei 100 de puscariasi care au ridicat Cazinoul Constanta

Posted in Uncategorized on Mai 5, 2009 by andreiciurcanu

Istoria cladirii de pe litoralul romanesc, Cazino Constanta, incepe sa scape pe la colturi din adevarata poveste. |nchisa in dosare si arhive comuniste care au pacalit realitatea timp de zeci de ani, tainele fostei perle ale Marii Negre sunt deslusite de doi fosti detinuti politici: Niki si Bobia, acum pensionari, care au ramas cu amintirile din tinerete: fuga de securitate, bataie la talpi, picioare rupte.

Sunt printre ultimii supravietuitori din celor 100 de oameni care au transformat, in doar un an de zile, o ruina de pe malul Marii Negre intr-o bijuterie comunista. 100 de oameni care au dormit sub cerul liber, au muncit 18 ore pe zi si au mancat organe de animale, in locul in care, mai apoi, activistii de partid si-au dezmortit picioarele in ritm de orchestra.

O epava, o nenorocire

Era intr-o vara din 1951. O dogoreala placuta, izbita de valurile marii. Cazinoul statea cascat cu un hau in crestet si peretii gauriti ca un cuib de viespi in urma raidurilor aeriene din timpul razboiului. Cu cateva zile inainte venirii muncitorilor, ruinele au fost incojurate cu un gard de sarma inalt de 10 metri si santinele in fiecare colt. Apoi au venit detinutii politici. Printre ei, tanarul de 17 ani Mircea Niculaie si Bobia Gheorghe, golani ce au impartit manifeste anticomuniste si s-au razvratit impotriva partidului muncitoresc a lui Dej, colegi de celula, prieteni peste ani.

“Toti eram detinuti. Sef de santier era unu Jojea, iar adjunctul lui inginerul Aurel Marasescu, cel care a facut Cismigiul. Am fost 100 de insi dar eu mai retin aproape 60. Le-am trecut numele pe hartie ca sa nu-i uit. Pentru sufletul meu.” Mircea Niculaie, Niki pentru prieteni, isi drege glasul. Cu un an inainte de majorat, a primit patru ani de puscarie pentru ca a facut si impartit manifeste anticomuniste. A stat o perioada la Jilava, apoi la Canal si in cele din urma la Cazino. Trage dupa el o insuficienta respiratorie: TBC capatat si netratat la puscarie.

In pat cu marea

“Lucram intre 12 si 14 ore inclusiv duminica. Prima data am fost zidar. Era distrus tot in cladire aia. Nu mai exista nimic, nici usi, nici ferestre, geamuri. Era o epava. Casa Radio arata de zici ca poti sa te muti in ea”, isi aminteste bucuresteanul.

Inspre mare le-au facut paturile. Singurul loc unde, daca-ti ridicai ochii nu te inunda noaptea cerul. |n loc de pereti si geamuri erau doi stalpi. Greu de oprit apa si valurile. “Ne facea leoarca marea pe timp de furtuna”, spune Niki. Se ridicau, isi storceau hainele si ingramadeau sa se incalzeasca. Frigul tot le-a ramas in oase. Lui i-au nenorocit plamanii si spatele, iar lui Bobia i-au faramat oasele.

“Ce copii, v-ati speriat ca nu terminam?”

Timp de un an de zile cei Bobia, Niki si ceilalti 98 au fost o familie. |mpartiti pe echipe, fiecare isi facea treaba. Erau adusi din toata tara. Vidrighinescu si Nica erau cu instalatia electrica si candelabrele. Rusu si Caraman aveau echipe de stocatori, iar cazanele si caloriferele erau in grija lui Niki, a lui Cheteles, Iedu si Marinescu. Cel mai singuratic era Ion, tinichigeriu de meserie, isi petrecea mare parte din timp pe acoperis. Dupa ce au “colaborat”, Niki s-a specializat pe instalatia termica, Gheorghe Bobia a ramas la zidarie.

“Niki era puiandru pe atunci. Cel mai tanar dintre toti detinutii: 17 ani”, povesteste razand Bobia. Pentru ca majoritatea nu erau de meserie, cand au aflat ca intr-un an de zile trebuie dat la gata, oamenii s-au ingrijorat. “Seful meu era unul Preda. Noi toti ne uitam ca prostii la cladire, iar asta si-a pus mainile in sold si a ras: <>”, isi aminteste barbatul.

Cantece patriotice in intuneric

Programul era acelasi in fiecare zi. Munca si apoi somn si apoi munca, si apoi somn. Uneori, incet, dar doar in surdina, se facea loc si de putina muzica patriotica. Sa li se mai descreteasca fruntile. “Eram toti niste disidenti, trebuia sa ne racorim si noi cumva”, glumeste Bobia. |n momente de neatentie ale gardienilor, tamplarii si-au confectionat doua chitari. De strune s-au descurcat de la civili. Uneori faceau si coruri ad-hoc. Se asezau in cerc si cantau Desteapta-te Romane, Hora Unirii, Treceti batalioane romanii Carpatii. Bobia intervine brusc. “Dar ne-au descoperit intr-un tarziu si le-au confiscat. Ce suparare a mai fost, Doamnee”.

La sfarsitul lui iulie 1952 cladirea a fost data la cheie celor trei colonei de securitate care se ocupau de supravegherea lucrarilor: Albon, Cozmici si Craciun. Dupa aia au plecat la Poarta Alba.

“Sunt asa de multi securisti”

In apartamentul calduros, pe hartia galbena a domnului Niki, 59 de nume stau insirate ca niste paie de chibrit. Lista incepe cu seful de santier, inginerul Jojea, si se termina cu Petea Iohan, unul din multii stocatori. La pozitia sapte e un zidar: Bobia Gheorghe, iar la 30 un instalator: Mircea Nicolae, sau Niki.

Din loc in loc, la capatul numelor se strecoara cate un D mic, tremurat. “D, de la decedat, nu-mi place sa spun mort. Decedat”, si isi pironeste ochii in hartie, incercand sa-si aminteasca nume pe care nu le-a putut stoarce din memorie pana acum. “Nu, nu ii mai stiu. S-au dus saracii, daca eu eram tanar pe atunci, acuma traiesc.”

Niki si Bobia vorbesc destul de des la telefon. Nu au mai fost demult pe la Casino. Ar merge daca i-ar ajuta batranetile, dar picioarele strivite de roabele canalului si viata din vene supta de miile de tone de pamant carat nu le da voie sa se mai adune inca o data, cati or mai fi din 100. Doar ca de data aceasta nu mai e gardul de zece metri si nici gardienii care sa-i trezeasca cu cozi de lopeti pe spinare si sa-i mane de la spate ca oile. Bobia ofteaza. “O sa murim, si n-o sa stie nimeni ce am facut noi acolo. Asa o sa fie. Dumnezeu stie daca o sa afle lumea de povestea noastra, ca sunt asa de multi securisti. Mata esti tanar, n-ai de unde sa stii.”

DESTIN

Semne de la Ivanica si de la cozi de lopeti

Niki si Bobia au ajuns in puscarie pentru ca au impartit manifeste. Niki i-a facut pe liderii comunisti “pramatii si bagabonti” timp de patru ani, Bobia ii incuraja pe romani la rezistenta prin cuvinte patriotice. Pe fiecare in parte i-au luat din case securistii, cu panze negre la ochi, si i-au “rugat frumos la sectii”, timp de o luna de zile, sa povesteasca si despre laptele supt de la mama. Apoi i-au cazat la Jilava.

“M-au batut de mi-au sarit capacele. M-au batut pana mi-au rupt ligamentele la picior si mi-au strivit tibia cu plachiul de la bocanc”, plange Bobia. |si ridica pantalonul si lasa in lumina rece a camerei un picior mancat de vene sparte si rani cicatrizate. “Asta e semn de la Ivanica. Mama lui de Ivanica”, si se opinteste, se apleaca scuzandu-se. “Trebuie sa trag soseta sa nu trag frig ca e vai de oase dupa aia”.

De partea cealalta Niki rememoreaza acelasi scenariu, doar ca decorul era altfel. “Ne omorau in bataie. Ne legau de maini si de picioare si puneau o vergea la mijloc si ne bateau la talpi sau la palme pana spuneam tot. Si daca nu, ne dadeau cu capul de pereti. Uite-asa”, si Niki isi zdruncina ochii palizi sub sprancene stufoase a durere. “Ne tocau.”

Munceau la stapan

Niki avea 17 ani cand a fost judecat, el si alti 18 tineri, Bobia 23. Au facut amandoi mai multa puscarie decat au primit. Amandoi faceau parte din doua grupari subversive. Una in Bucuresti, cealalta in tara.

Dupa Securitate si cazarea in Jilava au luat drumul Canalului. Niki a iesit din Jilava cu 38 de kilograme, Bobia il ajungea din urma. “La Canal am inceput sa muncim la descarcat vagoane. 20 de metri cubi de pamant in 12 ore, dupa care il nivelam. Nu-mi puteam desface palma, cat am stat acolo de putine ori mi-am intins degetele. Stiti cum e senzatia?”, si Niki isi deschide degetele uitandu-se parca pentru prima data la sistemul simplu de inchidere si deschidere al oaselor incarnate.

Au fost amandoi la munca dar inca nu se stiau unul de altul. Bobia a stat patru

luni. “Sapam, caram pamant, incarcam sau descarcam vagoane. Iar sapam, caram si incarcam. Munceam cat vroiau stapanii, pana cand ne bateau si ne loveau cu cozile de lopeti sau de matura”, povesteste barbatul.

Niki si Bobia au ajuns in puscarie pentru ca au impartit manifeste. Niki i-a facut pe liderii comunisti pramatii si bagabonti timp de patru ani, Bobia ii incuraja pe romani la rezistenta. Ar face-o si acuma daca ar trebui. O spun cu seninatate, in prag de batranete si fara modestie.