Trei generatii sau 40 de ani petrecuti în lumina lumanarii

“Ca sa stii ce se intampla pe strada Dejului numarul 55, din comuna Chitila, trebuie neaparat sa mergi acolo”, se aude ragusit la capatul telefonului. Dar de ce sa ajungi la aceasta adresa? Si totusi…

La numarul 55 pe strada Dejului sta familia Luca. Din centrul Bucurestiului si pana in poarta lor nu faci cu masina mai mult de 30 de minute. Tii Soseaua Chitilei, treci de primarie, mai mergi o statie de autobuz, iar in varful dealului o iei la stanga pe langa o benzinarie. Ei dincolo de calea ferata, acolo unde se despica metalic ca sa-i impace pe pitesteni si ploiesteni deopotriva, se zaresc acoperisurile pleostite a cinci gospodarii slampate.

In casele alea din deal, familiile Luca si Cotofana nu-si fac griji ca ar putea veni factura la lumina prea mare, pentru ca nu au curent electric. De aproape 40 de ani, cand mijeste a seara se aprind lumanari si candele, suficiente cat sa le ierte Dumnezeu pacatele la tot neamul si la inca vreo cateva familii.

De Eurorevelion s-au urcat pe linie, au privit pocniturile si s-au culcat. A doua zi au auzit de la vecini ca pot trece granita fara pasaport daca vor, pentru ca sunt europeni.

Patroana peste 40 de ani fara lumina

Pamantul se face coca sub picioare si se prinde ca un covor persan de ghete, de spui ca ai gumari cu plumb in picioare. Trece trenul. Se zguduie pamantul. Geamurile luminate galben ale garniturilor lasa umbre printre pietre. |n curtea familiei Luca e bezna. „Patroana” deschide poarta. Se aude carait speriat de oratanii. „Daca stiam ca veniti…”, bolmojeste cuvinte intre buzele impletite si trage in naduf de cizmele din cauciuc pe prispa casei. „Aoleu, fir-ar mama ei de viata”.

„Patroana” are aproape 70 de ani si o cheama Ana Luca, dar toata lumea o stie de „Patroana”. De 40 de ani de cand sta in casa soacra-sii, nu si-a pus un intrerupator sau o priza. Nu are de ce. „Am venit dupa barbat, ca asa era obiceul atunci. Si soacra-mea, care statea demult aici, a murit fara sa vada un bec aprins in mijlocul casei”, spune femeia. Si unde e lumina parca mai zici ca sta lume. Dar la ei! „E nenorocire cand vine noaptea, parca suntem in epoca de piatra. Ne culcam odata cu gainile”.

Ca tot veni vorba de gaini. Are si ea cateva oratanii costelive prin curte. Si-ar fi luat si ea un porc, o vaca, dar poti daca n-ai curent? Nu poti. Vine hotul in toiul noptii, dai sa iesi se vezi de ce e galagie, te loveste in moalele capului, fura vaca, si tu ce faci, ramai pagubas si mai prinde hotul daca ai de unde. Si ti-e frica si sa mergi la baie. „La inceput, noaptea, tremuram toata, pe cuvant, acuma m-am obinsuit. Si cu linistea si cu bezna. Parca e de-a casei”.

Cele 120 de lumanari saptamanale

Nicoleta, fiica Patroanei, ii dojeneste mama-sii calmul din cuvintele disperate. „Ne-am milogit la primarie sa ne ajute de ne-am saturat noi. Nu avem un frigider, un televizor, un radio! Gatim mancare de patru ori pe zi, ca se strica daca facem mai multa”. Patroana apostrofeaza, „Avem radio cu baterii”, replica insa e taiata brusc, „Da ala e curent mai mama?”. Batrana se ridica sa deschida aparatul. O voce gajaie prin peretii subtiri ai bucatariei. Nicoleta se enerveaza. „Acum aprindem lumanarile de pe la patru jumatate, cinci. Si stam si noi precum cucuvelele in intuneric. Vara mai e cum mai e, dar iarna. Spuneti, asta e viata in anul 2007?”.

De platit curentul bani ar fi. In casa intra aproape 9 milioane. Ajung sa hraneasca patru guri si sa tina aprins un bec timp de o luna de zile.

Prima data cand s-au dus la primarie sa-i ajute cu “lumina” a fost acum 16 ani. Nicoleta a luat-o pe Andreea in brate, fata cea mai mare, si a mers in audienta la primar, care i-a promis ca lasa raspuns la secretariat pentru cerere. „Nici pana acuma nu am primit nimic. Ne duce cu vrobe. Si mi-e rusine, ca ma tot duc la cerut. Dupa aia ne-a spus cand l-am intrebat de curent: Dar stiu eu ce sa ma mai fac si cu voi mai oamenilor.” Si asa a ramas.

Pana la ultima casa racordata la curent mai sunt cateva sute de metri. Ca sa se vada om cu om in casa seara, Nicoleta cumpara de 50 de mii lumanari saptamanal. Au si candela, dar Patroana nu-i lasa sa o ia de la icoana Maicii Domnului. „Aia sta pe masa si acolo ii e locul”, explica batrana.

Inghitit de intunericul galben al lumanarii, sotul Nicoletei, Romeo, face haz de necaz. „Noi suntem intr-o permanenta cina romantica domnul meu: la micul dejun lumanari, la pranz lumanari, la cina lumanari. Ne vine rau de la atata romantism”.

Dupa curent, prin vecini

Pe strada Dejului, Numarul 55, acum ceva ani, s-a adus cu alai un generator. Ce folos. „Mergea cu benzina, dar pentru 12 ore de lumina se duceau cinci litri de combustibil. Nu era rentabil” spune Romeo. L-au dat inapoi.

Frigiderul si televizorul nu si-au gasit niciodata locul intre peretii casei. Patroana se apropie de candela. „Sa o aprind ca e intuneric in bucatarie”. Se mai duc la televizor in vecini. Dar parca stai ca pe ghimpi, ca nu esti la tine acasa. „Stai cat stai”, spune batrana sufland sa stinga chibritul, „dar poti sa stai ca pomul? Nu poti” si se apropie de nepoata-sa.

Cu ochii intr-o carte de citit, fata cea mica a Nicoletei, Cristina, isi plimba umbra gogonata a degetului pe paginile albe. E aproape sapte seara. „Uite-asa stam tot timpul”, isi adanceste sortul in patul moale, impleteste bratele sub piept, suge buzele sub dintii tociti de la atata mamaliga si impinge usor din cap: stanga-dreapta, stanga-dreapta.

Pe intuneric precum sobolanii

Pe strada Dejului, pe Deal sunt cinci case. Patroana si-a intins neamul incet, incet. Anul trecut o camera din casa nora-sii a ars in totalitate de la o lumanare. „Am uitat-o langa soba si s-a muiat. Am avut noroc ca dormeau copii in camera cealalta”, se agita in explicatii nora Patroanei, Elena.

Anul asta au scapat mai ieftin. Era sa arda o creanga din bradul de Craciun. Dar au stins-o la timp. Prea lungi fac lumanarile astea. Si subtiri. Se inmoaie una-doua de la caldura. „Le tai de la jumatate si le pun in cutiile cu nisip. Eu stau de veghe cat stau, dar daca ma prinde somnul?”, spune ingrijorata Nicoleta, uitandu-se in jur in cautarea unei continuari la poveste. „Asa ca uneori mai bine stam pe intuneric. Mai bine asa decat sa murim ca sobolanii”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: