Arhivă pentru Februarie, 2009

Alexeni, legenda aeroportului fără avioane

Posted in Uncategorized on Februarie 5, 2009 by andreiciurcanu

Acum un an de zile locuitorii din Alexeni, o comuna din Ialomita, au fost treziţi ca din amorţire. Vestea că ministrul transporturilor de atunci, Radu Berceanu, intenţionează să amenajeze un aeroport in localitate a fost mai mult decât un vis devenit realitate. Cine mai spera ca după atâta amar de ani cineva din mai marii Guvernului se va gandi la viitorul halelor de unde se dădea tonul paradelor aviatice de la 23 August.

Cine mai credea că porţile aeroportului se vor deschide iarăşi, iar cele 300 de oi, 16 puşcăriaşi, 12 javre şi 3 vite ce locuiesc acolo se vor muta, în locul lor urmând să se instaleze iarăşi bunăstarea.

Însă vremea gloriei aviaţiei dusă este şi ascunsă între smocurile de iarbă ce au invadat pista aerodromului. A trecut un an şi nimic pare să nu se fi schimbat.

Aceeaşi paragină, aceleaşi speranţe şi pare că huruitul motoarelor ce vor să vină începe să se îndepărteze încet şi sigur. Singurul lucru care a rămas neschimbat sunt poveştile şi legendele despre ruşii care au construit aeroportul, despre Ceauşescu şi călătoria spre Bucureşti în Moskviciul colonelului, despre furatul de pepeni în timpul zborului şi despre soldaţii care au cazut la datorie. Şi oamenii. Oamenii care au rămas neschimbaţi. La fel de temători cu privire la viitor, dar mereu, aproape mereu cu speranţa în suflet. “Noi muncim, suntem dorinci de treaba, dar dumneavoastră ce spuneţi? Ce spun cei mai mari de al Bucureşti? Se face aeroport au ba?”

Islazul nemtilor, aeroportul ruşilor si pamantul romanilor

Primele măsurători pentru aerodromul din Alexeni le-a notat în caiet nea Ghiţoiu, într-o dimineaţă geroasă din noiembrie 1951. Cine altcineva decat vacarul satului putea sa stie cel mai bine islazul communal. Mulgea omul vitele liniştit in grajd si umplea din ugerul generos al vitelor caldaria din tabla când a venit comandorul cu patru ingineri peste el. Din acel moment si două luni dupa au tot măsurat barbatii cele 600 de pogoane.

În 1954, sub stricta supraveghere a Rusiei s-au terminat lucrarile. “Şi cum treaba s-a făcut gospodăreşte, aşa cum numai ruşii ştiu să facă, şantierul nu a ţinut mult”, şi nea Ghiţoiu scapă un eheeei sfâşietor ca şi cum de abia ce a lăsat lopata din mână. Putin a mai fost până avioanele ruseşti au întunecat cerul Alexeniului în miezul zilei.

„Dar înainte să se facă aeroportul ăsta, au mai aterizat avioane pe islaz”, îşi aminteşte bărbatul. În cel de-al doilea Război Mondial avioanele nemţesti îşi făceau drum pe meleagurile astea. Aterizau fortat şi stăteau la pândă. Apoi se ridicau şi bombardau pe furiş. „Uite-aşa…”, şi nea Ghiţoiu îşi întinde palma dreaptă şi o freacă peste stânga cu un foşnet aspru a fan cosit si simuleaza o decolare nervoasă.

Vâjâie din buze. Ridică braţul muncit şi apoi îl trânteşte zgomotos de genunchii noduroşi. „Şiiiiii… paf!” Linişte în cameră! Ghiţoiu închide ochii, trage aer şi apoi îşi goleşte plămânii uşurat. „Americanii erau nimiciţi”.

Ceauşescu şi noul Moskvici al colonelului Ghinea

Până în 1957, când au plecat ruşii iar în locul lor au venit soldaţii români, în Alexeni doliu a fost. Fetele tinere au încercat mari tristeţi pentru că soldaţii nu primeau niciodată permisii şi chiar dacă ar fi primit puţină lumea ştia rusa. Lucrurile s-au schimbat însă odată cu venirea trupelor autohtone.

Primii soldaţi români care au pus piciorul în unitate au fost cei din Regimentul 22- Craiova. Colonelul Ion Melcescu avea 24 de ani pe atunci. „Pe 8 august 1958, la balul de deschidere, am adus două camioane de fete în unitate. Apoi ne-am măritat cu toţii”, şi colonelul în rezervă începe să râdă zgomotos, chircindu-şi ochii albaştri sub pleoapele subţiri.

Trei escadrile a câte 12 avioane au readus bucurie pe ulitele comunei.

„De la Alexeni plecau toate avioanele pentru parada de la 23 August. Ne apucam de repetiţii în iunie şi terminam în luna lui cuptor”, povesteşte colonelul.

Deşi Ceauşescu era iubitor de parade, o singură dată a pus piciorul pe brazda alexenilor, şi atunci pentru că era ceaţă. Colonelul Melcescu şi comandorul Topor Gheorghe îşi trag priviri. Mustăcesc şi izbucnesc în hohote. „A nimerit aici din greşeală, domnule, vă spun eu”, sparge râsetele între masele tari comandorul: „A plecat în Bucureşti cu un Moskvici ruginit. S-a zguduit pe drum atât de tare tovarăşul, că a dat ordin să se facă şoseaua, iar colonelul Ghinea să primească o maşină nouă”.

40 de piloţi căzuţi la datorie

După 1965, escadrilele de avioane au fost mutate şi au fost aduse elicopterele. „Atunci, Alexeni a devenit patria elicopterelor din România”, spune mândru colonelul Melcescu. „Eu am fost primul pilot al unui elicopter făcut la Braşov, asta după ce le-am pilotat pe cele făcute de sovietici şi polonezi”, întăreşte aspru bărbatul. Are 2.600 de ore de zbor. „Am zburat cu MI1, SM2, MI4, MI8,IAR 3165 şi IAR 336H”, după care spune sec că era să moară de două ori, dar a scăpat. În schimb şi-a văzut 40 de colegi prăbuşindu-se.

Jan Vâlceanul: a căzut la marginea comunei, peste apă. Defecţiune tehnică. Bengea: a făcut un zbor de mare înălţime, a rămas fără oxigen şi a leşinat. Mironescu: a murit în timpul instrucţiei, după ce unul din rezervoare s-a perforat. Apoi, mai sunt cei care au scăpat cu viaţă, dar cu prea multe oase frânte. Se spune că, un soldat care era s-o păţească, a stat două zile închegate în cârciumă. Nimeni din unitate nu s-a încumetat să-l cheme la raport nici măcar colonelul.

La furat de pepeni şi fugărit dropii

În Alexeni, un proverb spune că nicio găină nu se sperie de avioane şi niciun pilot n-a scăpat fără o aventură. Timp să ai doar, colonelul Melcescu nu se plictiseşte să povestească despre Lenuţa pe care a furat-o din poarta casei cu elicopterul, despre degustatul pepenilor de pe dealurile Vasluiului în timpul vreunui zbor, despre fugăritul mistreţilor şi al vulpilor. Sau despre colegul de vânătoare a lui Maurer, care a venit sfârtecat de urs la unitatea militară şi a fost transportat de urgenţă la Bucureşti.

„Odată am avut un coleg care era să ajungă la tribunal din cauza unei dropii. A văzut-o din elicopter şi s-a apropiat să vadă ce-i. A fugărit-o pe câmp până a obosit. Săraca s-a ascuns în curtea unui om care i-a băgat furca-n gât. Puşcăria era să-l mănânce”.

Început şi „îngropat” de ruşi

În mijlocul unităţii, colonelul Melcescu îşi caută aminitirile printre smocurile de iarbă de pe pista părăsită. „A fost începută de ruşi şi tot de ei închisă”, zâmbeşte melancolic bărbatul. „Primul comandant al unităţii a fost unul Molnar. Un ungur mic şi al dracului. Apoi, în 2001, a fost Traşcă, Traşcă Puşkin. Ultimul comandant”, şi-şi târâie călcâiele înspre hangare.

„N-am mai fost aici demult”, îşi spune în barbă, ca pentru sine. „25 de ani am lucrat aici. Mi-e dor, cum să nu-mi fie dor”, şi apoi se întoarce ca şi cum abia atunci şi-ar fi dat seama că nu e singur: „Sunt şanse mari să se facă treabă bună aici. Alexeniului îi e dor de avioane şi elicoptere. De huruitul care făcea să tresară inimile muierilor dimineaţa şi seara. Şi să ştiţi că în Alexeni e sărăcie de când s-a închis unitatea. Sărăcie mare”.

Anunțuri