Povestea celor 10 români anonimi

Cum ar fi arătat România, dacă vreun nume din lista celor 10 – Eminescu, Eliade, Antonescu, Brâncuşi, Carol, Mihai Viteazul, Comăneci, Wurmbrand, Cuza sau Ştefan cel Mare – nu ar fi existat? Cu siguranţă altfel. Moneda are însă şi un revers.

Ce s-ar întîmpla însă dacă ar dispărea oamenii simpli care, prin munca lor de zi cu zi, asigură bunul mers al acestei maşinării care se numeşte societate? Îi ung fiecare în parte rotiţele pentru ca noi, inconştient, să simţim că mergem mai departe. Ce-ar fi dacă am realiza topul celor 10 români anonimi, pe care nimeni nu-i votează pentru că le fac viaţa mai uşoară şi pentru că orice societate are nevoie de ei – brutarul, preotul, vatmanul, doctorul, vînzătorul, poştaşul, poliţistul, dascălul, măturătorul, telefonista.

10 locuri de munca, 10 poveşti, 10 români anonimi.

Telefonista

„Bine aţi venit la Romtelecom, informaţii numere clienţi. Vă rugăm să aşteptaţi. Apelul dumneavoastră va fi preluat în cîteva momente. Sînt Clara Niţă, cu ce vă pot ajuta?“ “

Cea mai mare realizare de pînă acum sînt cei doi copii. Poate că lucrurile s-ar fi aşezat altfel dacă ar fi urmat facultatea, aşa cum şi-a dorit de tînără. După ce şi-a cunoscut bărbatul, peste cîteva luni a simţit viaţă în pîntece. „Am vrut foarte mult să fac studii superioare. Acum e prea tîrziu pentru asta.“

Operatorul Clara Niţă de fapt nu există şi nu a existat niciodată. E un nume fals. Ca un român învăţat să tragă la jug pentru bunăstare şi bani, ştie că doar moartea şi boala nu-şi găseasc leac, în rest toate se rezolvă. După 16 ani petrecuţi sub iureşul vocilor din ureche, nu-şi doreşte decît să fie sănătoasă. „Vreau doar să-mi stăpînesc nervii şi să ies la pensie cu mintea întreagă

Pe femeia care joacă rolul Clara Niţă, o aşez printre cei 10 români anonimi pentru că, zilnic, timp de 16 ani încoace, înghite un algocalmin sau un paracetamol ca să se calmeze, pentru ca mai apoi să răspundă zilnic la cele peste 700 de apeluri, la fel de fresh precum o boare de dimineaţă. Aşa cum a făcut-o anul trecut de Crăciun şi de Revelion în timp ce noi ceilalţi înfulecam friptură de porc, stinsă în clăbuci închegaţi de vin roşu. „Alo. Bună ziua, vă rog!“

Măturătorul

În Lacul Tei e Ana Maria Miteaţă. Într-un halat albastru, îşi agaţă ochii între paiele rare ale măturii şi numără hipnotic fiecare baleiaj al cozii. La 24 de ani se presupune că viaţa ar trebui să-i zburde printre visele de mărire, gîndurile de carieră şi promisiunile nevinovate ale unei iubiri într-un aşternut curat cu iz de iasomie.

„Am terminat 12 clase la «Petru Maior». M-a bătut mama de mică să nu fac străzile la mătură şi uite ce-am ajuns.“ La 20 de ani, a luat-o un ţigan şi i-a făcut un copil. Dragostea, bat-o vina, i-a înglodat minţile şi a legat-o de marginea unui pătuţ de copil, mult prea devreme. A vrut să facă multe. S-a zbătut să se înscrie la o postliceală.

„Soacra a zis că ce-mi trebuie mie şcoală. Nevasta tre’ să stea la cratiţă.“ Pe sub genele stufoase, ochii-i licăresc de negru adînc şi se uită cu jind la tinerele simandicoase ce-i trec pragul măturii în vîrf de toc. „Mulţumesc lui Dumnezeu că sînt sănătoasă şi că am doi copii frumoşi.“

Rîde cu gura pînă la urechi de nenorocirea ei ca un condamnat la moarte ce zîmbeşte hîd eşafodului, jurîndu-şi în barbă să se răzvrătească pînă la cuţit. „Toţi zic că numai proştii stau cu mătura în mînă şi curăţă străzile. Dar uite că nu este chiar aşa.“

Vatmanul

Aproape întuneric şi huruitul nopţii, amestecat cu scrîşnetul de papuci ai tramvaiului, dă fiori pînă şi cîinilor de pripas. În capătul Piperei, doar Constantin Şuiu ce mai zguduie podeaua pămîntului. „Aveam 20 de ani cînd am început să lucrez. Am avut de ales: şantier sau tramvai.“ Dacă alegea bine, acum poate nu-i mai amorţeau palmele pe manetele tramvaiului 11 pentru un salariu de nimic, ci făcea bătături la burice pentru cîteva sute de euro în străinătate.

„Meseria asta îţi mănîncă nervii. Nu ai timp de dorinţe, de plăceri. Ieşi noaptea şi te întorci a doua zi. Uite-o pe nevastă-mea.“ Din faţă, un alt tramvai. Constantin face semn cu lumina din cabină. Tramvaiul răspunde. O femeie subţire cu părul cîrlionţat filează în întuneric. „Uite-aşa ne întîlnim. O iubesc. E tot ce am mai scump: ea şi două fete, mînca-le-ar tata.“ Vederea nevestei, ce-i mai descreţeşte fruntea, în rest are parte doar de înjurăturile oamenilor de pe stradă. „Ce să le spun, că tot pentru ei muncesc şi eu? Îi car în spate cu moşneagul ăsta de tramvai şi-s bucuros cînd îi văd că se urcă. Fără ei n-aş mai avea ce pune pe masă.“

La 25 de ani a omorît o femeie. „Mi-a sărit în faţă. Am pus frînă, dar degeaba. Eram prea greu. Acum, cînd trec pe acolo, parcă o simt trecînd pe sub mine. E greu.“ Apoi linişte. Scîrţîit de roţi. Frînă. Voci… Linişte iarăşi. Soneria. „Auziţi! Dacă scriţi de mine să nu scriţi de rău că mă dau afară şi nu-mi mai găsesc liniştea la bătrîneţe. Mai am un pic şi ies la pensie. La anu’ împlinesc 37 de ani de cînd tot duc oameni.“

Poliţistul

Agent şef de Circulaţie, Florin C., 37 de ani, 14 ani în folosul comunităţii.

– Aţi visat de copil să deveniţi poliţai?

– Mereu mi-am dorit.

– Cu ce vă mîndriţi că aţi făcut în viaţa asta?

– Naşterea copilului. Am un băiat de 14 ani. Îl cheamă George

– Şi ce părere are George că tata e poliţist?

– Eu ştiu ce-i în mintea lui? Sînt sigur că e mîndru, pentru că are viaţa asigurată.

Brutarul

38-40 de tone de pîine. 120.000 de bucăţi ies zilnic pe porţile fabricii „Spicul“, din inima Capitalei. O fabrică, în malaxoarele căreia, Constantin Nicolae, Ţîcă pentru prieteni, şi-a pus la dospit viaţa. Din 1956 şi pînă acum face din braţe acelaşi lucru: învîrteşte coca şi face dintr-un pumn de aluat o frumuseţe de pîine.

„În tinereţe, cînd intram în brutărie, erau cuptoarele alea vechi. Puneai pîinea la copt şi după aia, Doamne, era un miros că îţi venea să le mănînci pe toate şi alta nu.“

Rubicond la faţă, cu vinişoare sparte sub geana scurtă, Constantin Nicolae îşi declară drăgostea pentru aluat. „Făină, apă şi sare? Nu se face aşa uşor pita. Trebuie dragoste de muncă şi pasiune.“ Îi place ce face şi orgoliul şi-l gîdilă singur cînd se gîndeşte că la fiecare masă un român se bucură de pîinea pe care el a copt-o. „Să ştii că nu-i lucru puţin să dai de mîncare la neamul tău. Mai ales acum, ce sărăcie e!“

Barmaniţa

„Cea mai mare împlinire a fost bărbatul meu. Dumnezeu nu ne-a dat copii, dar ne iubim la fel de mult ca şi acum 20 de ani. E lucru mare, ţinînd cont de ce muncă fac.“

Maria, barmaniţa din birtul de pe malul stîng al Dîmboviţei, stinge pornirile României mici în aburii de alcool, de 14 ani. Apoi înfige în mintea plebei că se poate cere mai mult. „Vin bărbăţi aici şi beau de sting.“ Înainte să le umple paharele, îi ia la descusut. „Îi întreb de una, de alta şi după aia le dau sfaturi.

Dacă aţi şti cîţi s-au întors şi mi-au mulţumit.“

Recunoaşte că băutura nu-i bună, dar uneori stinge patima pentru lucruri rele. Femeie puternică, cu braţe de bărbat, îţi ridică barosul cu o mînă, iar cu cealaltă toarnă lichior în măsurătoare, fără să picure pe lîngă, şi apoi aşază paharul pe bar fără tremur.

„Le ascult prostiile, idioţeniile, uneori îi mai trimit acasă cu taxiul pe banii mei că mă gîndesc la săracele neveste de acasă. Mă cert cu ei. Mă şi bat. Asta-i viaţa. Popor fără beţivi nu există.“

Poştaşul

Fruntea curbată ca un şir lung de rîme curioase şi nasul cîrn îi sclipesc în neoanele metroului ca o piele tăbăcită şi scăpată prea mult în baiţ. Îmbrăcat în roşu, nea Ilie poartă mîndru numele unei firme de transport rapid. Cară un rucsac mare cît spatele său de elf, vechi de 60 de ani. „E cît de cît bine. Mai fac şi mişcare şi duc şi colete la oameni. De bani nu mă plîng.“ O viaţă şi-a petrecut-o cu o geantă de piele neagră în spate, bătînd la uşile bucureştenilor cu un braţ de ziare, scrisori. Cel mai bine era cu pensia. „Ce fericit era omul cînd veneam cu banii. Iarna mai primeam o cafea. Mă încălzea din cap pînă-n picioare.“ S-au dus vremurile alea.

„Alerg toată ziua cu rucsacul ăsta de-mi rup uneori spatele. Ajung să las la cîte o firmă coletul şi se uită la mine de parcă aş veni la furat. Chiar dacă sînt plătit să fac asta, pot să zică şi ei mulţumesc. Vara asta, la o firmă, mi-era o sete… Am cerut un pahar de apă şi secretara mi-a zis că e numai pentru angajaţi. Şi m-a dat rapid afară că vezi, eram transpirat. Spune şi dumneata, ăştia-s oameni?“

Învăţătorul

Primii copii i-a primit „în mînă“ acum 32 de ani, la Cernica: 20 – ţigani şi 22 – români. Tatiana Vuică a avut emoţii. Ca la orice început. După aceea, toate au venit de la sine. „Îmi rîde inima cînd mă întîlnesc cu foştii mei elevi care sînt acum doctori, ingineri, medici. De fiecare dată cînd ei îmi mulţumesc îmi dau seama de valoarea acestei profesii.“

La început a avut de ales între farmacie şi şcoală. Taică-su i-a spus: „Nimic nu se compară cu munca alături de un copil. Tot timpul va fi nevoie de cineva care să-i înveţe pe alţii să ţină stiloul în mînă.“ L-a ascultat pe taică-su. Nu-i pare rău. Muzica copiilor e tot ceea ce gîdilă urechile.

Poate că nu ar mai lua în seamă toate necazurile şi nevoile. Ar trece şi peste ruşinea din fiecare dimineaţă atunci cînd se întîlneşte cu vecina ei, femeie de serviciu într-o bancă, care un salariu mai mare decît al ei. Ar trece peste orice, dacă la tot pasul cei ca ea nu ar mai fi luaţi în bătaie de joc.

Acum un an a mers la o tăbăcărie. Meseriaşul a auzit că e profesoară. A refuzat să ia comanda cu un „Noi nu facem de muncă pentru săraci“.

Preotul

Hainele-i negre pînă în pămînt curăţă de frunze veştejite trotuarul. „Nimic nu-i greu cu Credinţă în Dumnezeu.“ Ionică păşeşte scurt pe dalele strîmbe şi ciobite. „Acuma toată lumea parcă a intrat într-un vîrtej de unde nu mai ştie cum să iasă. Sînt zăpăciţi cu toţii. E nevoie de voinţă şi credinţă în Dumnezeu. Nu vedeţi că acuma toate-s cu susu-n jos? Săracul e bogat, urîtul e frumos, păcătosul e luat drept evlavios. Răbdare, răbdare şi iar răbdare. Şi credinţă. Cu timpul, toate se îndreaptă.“

Doctorul

Două mari realizări: căsnicia şi cariera. Pentru Olimpia N. , la fel ca pentru toţi din breaslă, viaţa unui medic e o încercare în fiecare zi. Dacă porneşti cu gîndul de a face bani, eşti un ratat. Cea mai mare dramă?: „E îngrozitor să te simţi neputincios în faţa pacientului. Să ştii că alţii pot, dar mai ales să conştientizezi că pacientul ştie acest lucru şi te priveşte cum nu poţi reacţiona.“

Distanţa dintre generaţii, lupta pentru supravieţuire, dar mai ales eforturile depuse pentru a se ridica deasupra celorlalţi îl fac pe medicul din faţa mea să accepte o soartă nedemnă şi să vorbească şi în numele soţului, un profesionist în materie de fizică atomică, plecat în străinătate să-şi vîndă „creierul“.

„În ţara asta mulţi cred că noi nu mai avem nimic de dat. Ştiţi ce dureros este să îl văd pe soţul meu îmbrăcat cu haine pe care scrie Japonia şi să ştiu că e român? Soţul meu, alături de mulţi români anonimi sînt cei care fac această societate să meargă. Cel mai greu este momentul eşuării, deşi nu ai nici o vină. Să spui «nu mai pot» şi să pleci în altă parte unde se poate.“

P.S. „Atîta vreme cît vom trăi de pe urma meritelor altor români, ale marilor români, nu vom face din România o ţară de care să fim mîndri. Fiecare român ar trebui, dimpotrivă, s

ă-şi pună problema meritelor sale personale, a succeselor lui, a efortului lui. Mîndria de a fi român e ceva care trebuie luat nu ca punct de plecare, ci ca scop de atins. Altfel, în loc să fie un combustibil energizant, ea va rămîne ceea ce este de multă vreme: un drog şi un somnifer.“ („Mîndria de a fi român“, Andrei Pleşu)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: