Arhivă pentru Noiembrie, 2008

Valea Trotuşului, reconstrucţia eşuată a unei lumi

Posted in Uncategorized on Noiembrie 5, 2008 by andreiciurcanu

Se împlineşte în curînd un an de cînd natura şi-a ieşit din minţi şi apele din albie. Şi-au adunat puterile şi au năvălit peste oameni şi animale. În Moldova, pe Valea Trotuşului, apele au lăsat în urmă oameni şi gospodării sterpe, grădini mîloase şi teama fiinţelor de un alt potop. Aşteaptă cu toţii să se adeverească promisiunile făcute în buza apelor. Casele încă mai stau căscate de gură să fie reparate, iar oamenii spun că i-au uitat lumea şi televiziunile; dar au speranţe că nu şi forţa divină, cea care i-a rebotezat crud la jumătatea anului trecut într-o cristelniţă terifiantă şi mult prea rece.

Dacă îi cauţi cumva pe valea Trotuşului nu se poate să nu-i găseşti. Îşi spun oamenii munţilor. Cu braţele vînjoase femei şi bărbaţi, copii laolaltă îşi reconstruiesc încet universul pierdut după inundaţiile de anul trecut şi-şi duc grijile în spate ca nişte melci tăcuţi. Apele învolburate ale Trotuşului din 2005 i-a adunat pe toţi ca pe nişte bobocei de raţă. I-a mînat de la spate în miez de noapte şi apoi i-a uitat în mijlocul curţilor pustii. Inundaţiile au transformat oamenii de pe Valea Trotuşului într-o mare familie de nenorociţi fără case şi garduri, fără orătănii dar plini de speranţe şi cu mare credinţă în Dumnezeu. O familie cu mulţi membri, dar care nu ştie unul de necazul altuia. ToţI aşteaptă ajutor de la primărie sau Guvern.
Ai să mergi în aval pe Trotuş şi ai să treci pe la Agăş, prin satul Cotumba şi Diaconeşti, mult mai la vale pe dreapta ai să vezi cartierul Comăneştiului, Lăloaia şI în dreapta localitatea Asău. Şi, după 28 de kilometri ai să te spargi precum valurile de malurile stîncoase ale Tîrgu Ocnei.

Oamenii

Pe nenea Toderiţă îl găseşti mereu aproape de stradă în satul Cotumba, Agăş. Cu obrajii roşcovani ca de vizitiu tomnatic trebăluieşte prin spatele bucătăriei de vară că atîta i-a mai rămas din toată gospodăria. Poate dacă îl prinzi oleacă şpriţuit îl zăreşti cum fudul, îi mai dă o palmă tinerească peste fund nevesti-sii ce se duce să adăpe viţelul scăpat.

Pe doamna Ceauşu o recunoşti după gospodăria care stă să se prăvale la următoarea inundaţie. În cartierul Comăneştiului, în Lăloaia, casa ei e singura de pe albia rîului care a mai rămas în picioare. Dacă o repezi cu maşina pînă în poartă îţi spune vrute şi nevrute. Se descoase şi se destramă la poveşti în faţa ta precum un ştergar împletit în grabă de o fetişcană cu gîndul dus la bîlci mai degrabă decît la muncă. Un pic mai la vale de ea, în zilele bune, de după poarta verde de metal îl poţi auzi pe nea Pop Ion cum îşi blestemă javra că nu mai tace din gură. De partea cealaltă a drumului cînd e vorbă de harţă pe uliţă, ai să-l zăreşti şi pe Albu Gheorghe, cu palma la ochi, streaşină din cauza soarelui puternic. Acum lumina îi inundă curtea, că bolta de viţă de vie a măturat-o apele şi odată cu ea şi tot gardul casei.

De la Lăloaia pînă în Asău e o aruncătură de băţ şi un podei că podul mare de beton primarul nu s-a învrednicit să-l repare. Doamna Tita şi nenea Elisei Sorin au primit cazare într-una din rulotele Campusului del Soriso de lîngă piaţa Asăului. Îi găseşti mereu acolo. Un pic mai la deal se întinde cartierul ţiganilor care stau în vagoane de la Crucea Roşie şi-ţi promit că-i vin de hac primarului rasist, pornit pe îndepărtarea ţiganilor din localitate.

Ultimele suflete pe care ai să le vizitezi stau aciuate într-un bordei în Tîrgu Ocna. Ai să asculţi nevoile lui nea Gică şi ale babei lui tanti Valeria.
Aceştia sînt o parte din oamenii de munte care, în cîteva, ore s-au transformat în oamenii apelor. Nu se ştiu unul de altul dar tot ce aşteaptă este o bătaie în poartă sau în uşă de la primarul localităţii care să le mai împartă ajutoare şi materiale de construcţie ca să-şi refacă universul înnecat. De cîteva luni aşteaptă paşii edililor dar ei întîrzie să apară. Mereu, ca un făcut, un străin le trece pragul, îi sileşte să retrăiască a mia oară inundaţiile şi-i întreabă cum merge reconstrucţia Văii Trotuşului şi casa.

Toderiţă Petre – cartierul Cotumba, Agăş

„Uite aici e bucătăria, apoi intrăm în holişor şi aici e o uşă unde dai afară în spatele căşii iar dacă faci stînga e o uşă şi intrăm în sufragerie”. Stau cu nea Tudoriţă Petre pe locul unde odată se ridica casa lui. Au mai rămas numai fundaţia şi podeaua care acum e încovoiată de la atîta apă înghiţită. Omul se plimbă pe platforma cocoşată şi îmi trasează casa lui de odinioară. „Eu nu am văzut atîta apă de cînd mă ştiu, vă jur”.

Îşi întinde braţele zdravene, roşii, vînoase de om muncit cît un munte. Îmi pare că ajunge să cuprindă toată valea dintr-o strîngere şi mă gîndesc cum poate un om de statura sa să plîngă. Nea Tudoriţă Petre plînge şi printre crăpăturile feţei ca nişte făgaşe în stîncă curg şiroaie de lacrimi „Ne-am dus prin dealuri, prin poduri, pe unde am apucat”

În 60 de minute după ceas i s-a dus casa şi în locul ei au venit promisiunile „ Ştiţi cum plutea întreagă? Uite-aşa ” se şterge cu un capăt de pulovăr la ochi şi se unduie din cap pînă-n picioare precum casa lui pe apă „şi la un moment dat buf…. vedeam mult praf şi apoi cum se sparge casa. De parcă o trăgea de colţuri cineva din apă. După aia nica”. A început vremea promisiunilor şi cu ele au rămas. Au mai salvat cîte ceva din casă, îl bate Dumnezeu dacă minte şi nu recunoaşte, că sînt alţii şi mai nenorociţi decît el. Măcar pe ăia de i-ar ajuta cumva.

Pe locul unde se întindea casa a mai rămas o terasă. Nea Tudoriţă îşi ia de gît prietenul de şpriţ, venit de curînd, şi se îmbărbătează unul pe altul. Acum stau în bucătărie sau poate în hol, nu pot să-mi dau seama, dar e bine că au scăpat cu viaţă. „Oamenii de munte sînt mai puternici decît cei de la cîmpie, vă spun eu. Ne-am săturat de atîta aşteptat. Ne mai blestemă şi natura din cînd în cînd de la atîta rău ce-i facem dar noi, de bidivii ce sîntem ne aşezăm iar la locul nostru. Încet. Chiar şi fără ajutorul primarului”.

În faţa fostei case pămîntul e secţionat, frezat ca o nouă tunsoare ce nu-i cade şade bine deloc. Mîine Tudoriţă aşteaptă nişte ajutoare. Le fel ca ieri. La fel ca ceilalţi cinci nenorociţi cărora apele le-au luat casa. Cu obrajii roşcovani ca de vizitiu tomnatic, îl las pe nea Tudoriţă trebăluind prin spatele bucătăriei de vară, că atîta i-a mai rămas din toată gospodăria. Azi l-am prins oleacă şpriţuit şi l-am zărit cum, fudul, i-a dat o palmă tinerească peste fund nevesti-sii ce se ducea să adăpe viţelul scăpat de la înec.
De sus bolovanii aduşi de Trotuş la vale par a fi nişte oi leneşe pe care nimeni nu le mai păstoreşte de cîteva luni încoace. Ele sînt singurele care aşteaptă apa învolburată ca să o ia din loc. Apa le e oier şi păstor către văi neşiute şi case părăsite.

Cartierul Lăloaia, Comăneşti.
Pop Ion

„A intrat apa peste tot. Şi la mine şi la Mazilu, apoi la Stîngaciu, la Carmil. Pe nimeni n-a iertat apa rea”. Poarta verde, grea, de metal ascunde în spate un zbierat răguşit, bîtrîn amestecat cu flegme oprite în gît şi blesteme aprige. „Taşi futu-ţi cruşea mătii de javră”. Moşul scuipă cuvintele şi urlă din rărunchi de ai impresia că-şi dă duhul şi odată cu el îşi scuipă şi dinţii şi aşa răzleţi. Aruncă ocari cîinelui cu degetele lipite de un blid ce poartă în căuşul metalic trei ouă, o bucată de slană, caş şi ceapă.

Pe el nu l-a lovit rău apele dar i-a dat de treabă să-şi scoată toată podeaua şi linoleul. Şi linoleul ăla…. Ah Doamne dacă i-ar mai da primarul o rolă ar fi cel mai fericit. „Nu mi-a dat nică şi drept să-ţi spui nici nu am nevoie. Doar oleacă de linoleum să-mi mai pui în bucătărie că mi-e frig pe jos”.

A turnat el nişte ciment în bucătărioara mică dar nu-i e de ajuns. Toată ziulica cît e de lungă şi-o petrece în tovărăşia unei căţeluşe pe care n-a botezat-o încă deşi o are de trei ani de cînd i-a murit baba. “Am luat-o ca să-mi ţie de urît că eram prea singur în toată casa asta”. Printre dinţii rari ca nişte boabe de porumb pe cocean bătrîn îmi spune că ar trebui să mă duc la vecinu, Albu Gheorghe, că el e mult mai nenorocit decît el. „I-a luat apa gardul şi jumătate din casă.”

Albu Gheorghe

„Am stat de vorbă cu premierul Tăriceanu şi a spus să stau liniştit că se face. Ce se face? Poate promisiuni că de atîta am avut parte pînă acuma”. Adîncit în salteaua moale şi pufoasă cu fulgi de gîscă nenea Gheorghe îmi arată cu palmele bătrîne deasupra patului pînă unde ajunsese apa în casă. „Uite pînă ici”. Degetele groase, butucănoase cu cîte un neg maro înfipt în piele se ridică încet, încet pînă la jumătatea peretelui. „Iote pînă ici”. N-a fost chip să mai salveze vreo orătănie sau animal de prin ogradă.

Lîngă el, nevastă-sa îşi dă baticul jos din cap şi-mi se plimbă de colo colo, adusă de spate ca să-mi arate cum fugea ea cu ţolul după găini să le prindă. Dar n-a fost chip. „Noaptea am auizt huind prin spatele casei şi m-a trezit femeia să mă duc să văd ce se întîmplă că poate e vreun hoţ. Cînd să ies pe pod o grămadă de oameni se uitau ca proştii cum apa creştea şi era de acuma la podele”. Nu pricepe nici acum de ce vecinu-su şi-a rupt gura la pîrău şi în casă apa era pînă la glezne. S-a dus într-un tîrziu să-l ajute dar cînd s-a întors acasă apa inundase şi la el.

Nenea Gheorghe a stat două zile în pod şi a privit neputincios cum îi moare capra. „Am adus-o din grajd cu doi iezi şi m-am trudit să o urc în pod dar n-am reuşit.” A cocoţat-o pe plapumă în pat cu gîndul că o să scape. N-a fost aşa. Apa a urcat şi nu mai contenea să crească. Prin deschizătura de la pod a privit-o cum se ducea „N-am putut. N-am putut s-o urc. Credeţi-mă că o duceam”. Nevasta începe să scîncească în batic. Le era aşa de dragă şi avea un lapte bun. Doamne. Te lingeai pe buze de bun ce era. Dar n-a, aşa i-a fost soarta.

Din bucătăria de vară ies să vedem ce a mai rămas din casa. Trec pe lîngă temelia roasă de apă şi plîng încet. „Mai degrabă să nu ne mai amăgească că ne dau că noi sîntem bătrîni. Să tacă mai bine, să nu ne mai chinuie că ne dau şi noi să aşteptăm. Ne dau speranţe deşarte şi noi sîntem prea bătrîni ca să mai fim minţiţi.” Noroc de o rudă din Galaţi care i-a ajutat cu scîndură, ciment şi fier, că dacă se lăsau pe seama primarului stăteau în drum „Ne aduce ajutor tocmai de la Galaţi domnule ziarist. Mi-au dat de la primărie 11 leaţuri şi 12 scînduri la 10. Ce să face eu cu ele? Na spune şi mata. Cade pădurea pe noi şi eu primesc lemn din partea ailaltă a ţării.”

Ceauşu Elena

O întîlnesc în poarta lui nea Albu şi o reped cu maşina pînă la ea acasă. „S-au dat ajutoare după bunul plac şi se dau şi în continuare în funcţie de preferinţele primarului. Uite la Bartea pentru că pe hartă era trecut sat numai pînă acolo n-au dat mai departe. După Bartea mai erau case şi încă mai sînt cîteva care se chinuie să stea în fundaţie dar primarul a spus să se dea ajutoare numai la oamenii lui. Dacă mai vine apa mare îmi ia şi mie casa care e apropiată de Trotuş. Păi asta e dreptate?”

De la Lăloaia pînă la Asău e o aruncătură de băţ. Treci podeţul improvizat şi apoi cu grijă păşeşti pe gheaţa groasă şi printre rădăcinile de copaci chinuite de pămînt şi scoase deasupra de ape. Oamenii nu se mai minunează de podul de beton cu burta întoarsă la soare şi cu genunchii de fier mîncaţii de ape. Pe albia Trotuşului e ca pe front. Şanţuri în pămînt răvăşit, bătut cu dinamita. Ici colo zac bucăţi de tablă şi caroserii de tractor şi aro. Deşi oamenii se plîng că apa a venit puhoi din cauza despăduririlo,r maşinile grele nu contenesc să treacă pe lîngă mine cu pădurea în spinare. Te loveşti la tot pasul şi calci în picioare istorii de oameni şi destine. Păpuşa mult aşteptată de o copilă zace moartă şi îngheţată pe sub bolovani fără un picior şi o mînă.
Adidaşii nu mai sînt albi de mai bine de şase luni şi balia în care bosolea rufele femeia harnică stă spartă cu un colţ ieşit prin pămînt. Haine, papuci de casă, sticle cu zarzavat, borcane sparte cu gogoşari supţi de zeamă şi uscaţi de ger. Toate acoperite de pietre mari rotunde, colţuroase, tăioase pe la muchii. Aproape de Poliţie un rest de casă îmi rînjeşte hîd din colţurile înfundate în pămînt. Cînd au venit apele mari stăpînii au hotăraît să o dărîme. Au salvat şi ei ce au putut: lemne, ţiglă, mobilă. În cîteva ore nu mai era nimic la locul lui pe temelie. Doar o clădire cu gurile căscate, gata să îngjită valuri şi bolovăniş.

Comuna Asău
Tita Raţă – Il Villaggio del Sorriso

„Stăm aici 11 familii. Aproape 140 de persoane. La sfîrşitul lui august anul trecut au adus italienii rulotele astea şi de atunci stăm aici”. În 2005 doamna Tita a primit o a treia palmă udă de la Dumnezeu. După cele două inundaţii din 2004 casa nu a mai rezistat şi celor din 2005. Din trei valuri mari în cîteva ore gospodăria a fost rasă de la temelie. „Nu vă puteţI închipui cum venea. Încet şi apoi mai tare.” Rodea ca un şoarece la baza caselor pînă ajungea la mijlocul lor şi după aia vedeai cum pleacă toată casa de lîngă tine.

„Am auzit noaptea cum veneau bolovanii şi am început să alergăm prin noapte cu tot ce puteam duce în braţe”. Bărbatul cu cei trei copii, femeia cu cîteva ţoale. Mi-i imaginam pe toţi cum rupeau pămîntul la fugă de potop ca nişte prepeliţe izgonite din stufăriş de furtună. Au stat o vreme în faţa poliţiei şI au privit.
După care au plecat cuminţi. Femeia a fost la Vadu Roşca să caute ajutor la Becali pînă să vie italienii că de la primar mai nimic. „Cică nu sînt fonduri. Ei aş.”

Elisei Sorin

“Aveam gospodăria foarte departe de albia rîului la vreo 300 de metri de apă. În ‘90 m-am apucat de casă şi am luat-o cu nevastă-mea de la iarbă verde”. Se uită cu jind la pozele la cea care i-a fost casă, locul unde şi-a încleştat mîinile ani la rînd pentru rînduri de cărămizi şi bolţari. E greu să vezi un bărbat plîngînd. Îşi aduce aminte de via din faţa casei şi de mărul pitic ce făcea poame zemoase. „De cîte ori trec prin centru plîng şi mă uit la ce-a fost casa mea şi la ce a ajuns eu acum să fiu. Să cer de pomană pe la italieni că românii mei nu m-au ajutat mai cu nimic”. Copii lui dorm într-o rulotă care a fost magazie pentru campus.

Se şterge la ochi ruşinat şi-şi cere scuze că e om în toată firea dar nu se poate abţine. Se rînduiesc la mîncare în bucătăria mică şi îngrămădită în care abia dacă ai putea strecura 10 saci de cartofi unul peste altul. Elisei e paznic la un Service Auto. Trăiesc din alocaţia copiilor şi 2 milioane şi cîteva sute de mii de lei pe care nu le-a mai încasat din vară. Toţi se pregătesc acum să-l întîmpine pe ambasadorul Italiei la Bucureşti care vine să viziteze campusul şi condiţiile în care trăiesc. „E ruşinos să vie alţii să ne ajute. Noroc de oamenii ăştia buni la suflet că de la primărie mai bine nu mai zic nimic.”

Ţigănia şi vagoanele de la crucea Roşie – Asău

15 vagoane în care stau cîte 4-5 familii îngrămădite

Ciubotaru Jănică

„Sîntem noi ţigani dar înainte de toate sîntem oameni. E mort tot. Tot!!!” şi-şI duce ţiganul palmele la gură îngrozit, acoperindu-şi nasul cîrn maroniu. „Am stat pe bancă, am dormit în saci pe unde am putut, în saci de nailon înfundaţi cu haine. Au venit de la Pro Tv şi Antena şi au văzut cum stăteam. O lume întreagă m-a văzut. N-am zis la nimeni, nu am cerut nimic. Dar nici aşa să-şi bată joc primarul de noi.” I se opintesc lacrimile în şanţurile brăzdate în obraji de nevoi şi sărăcie. „Ni s-a dat pămînt în fundul pădurii la 10 kilometri de sat, să ne facem casă. Dar cu ce? Vor să ne alunge să ne izoleze primarul”.

În vagoanele de la Crucea Roşie pot să stea numai nouă luni. În aprilie se împlineşte data „Şi atunci valea. Dar unde valea? În pădure ca animalele?” se frămîntă ţiganul. Nu au primit decît cîţiva bolţari, scînduri şi plăci de azbest. Într-un moment de disperare, Jănică recunoaşte că îl mănîncă o mare ură pentru edilul Asăului şi chiar dacă ar face puşcărie 50 de ani el se duce la biroul din primărie şi face crimă de om, numai să ştie că neamul lui o să o ducă mai bine. Se izbeşte cu pumnul în piept şi cutremură din încheieturi vagonul albastru al Crucii Roşii.

Pe uliţă oamenii prind rădăcini de nici unde. Apar din pămînt, din hrube improvizate dintr-o mînă de bolţari soioşi. Mă împresoară. Mă chitesc cu ochii. Îşi ridică capetele înspre pădure şi arată cu degetele murdare pe sub unghii vîrful muntelui unde ar trebui ei să locuiască din primăvară. Încolo undeva, departe de lume, pe la Poiana Tomei la vf Chineţ. Nu ştiu unde vine asta dar îmi închipui după glasul cîntat al unei ţigăncică e departe „Eheeeiii, undeva în pădure, hăt încolo.”

Acatrinei Carmen

„Sîntem consideraţi nişte oameni de nimic. Ţiganii pe toată lumea asta n-avem nici un drept îşi bate joc de noi care cum poate. La noi nu a anunţat nimeni nici o inundaţie”
Primăria i-a dat cîteva materiale dar noaptea veneau alţii şi le furau. Nu erau ţigani în nici un caz, că ei între ei nu se fură. Asta e prima lege a ţigănimii după cum aflu de la ei. „Tot romăni erau ce credeţi.” Ţiganca îşi trage piciorul inert după ea ca un bluestem. Şontîc, şontîc calcă sprintenă pe uliţa mîloasă care nici în visele cele mai frumoase nu ar duce spre izbăvire ci mai curînd spre pierzanie.

Un ţigan mai sprinten şi dezgheţat la minte îi reduce pe toţi la tăcere. „Gura băi. Tu n-auzi. Gura.” Îşi strînge nervos palmele la piept şi le duce la gură. Ochii injectaţI cu roşu ca macul. „Domnu ziarist. Au venit ca mata zeci. Zeci ascultaţi la mine. Ce-au făcut? Nimic. Veniţi aici ca la circ. Noi sîntem oameni nu animale. Eu ştiu că mata n-ai cum să ne ajuţi pe noi toţi din toată valea asta a Trotuşului şi Asăului. Noi nu am primit nimic. Nimic. De cîte luni? Să mergeţi la primar să-l întrebaţi cîte vile au făcut la români şi cîte la ţigani aşa să întrebaţi. Da cîte au luat ei? Cîte? O să vedeţi că toată lumea de aici pînă la Ghimeş şi mai la vale or să spună că primăriile i-au ajutat cu promisiuni şi mai deloc cu materiale. La televizor spune ceva şi în realitate se face altceva. Că aşa-i la noi. Ţigăneală. Reconstruirea Văii Trotuşului. Pe dracu ghem.”

Nenorociţii, cei de pe urmă

În Tîrgu Ocna, pe la nea Gicu şi tanti Valeria poţi oricînd să treci în vizită. Numai să împingi cu grijă de uşa casei că e umflată de la atîta apă şi stă să se rupă din ţîţîni. Să nu te superi dacă nea Gică nu te întîmpină de la uşă cu o strîngere bărbătească de mînă. De doi ani e ţintuit la pat.

Doctorii i-au mai lăsat două buturi de os învelite în carne în loc de picioare pe care le acoperă acum c

u un colţ de pătură. Dar e bucuros şi chiar plînge dacă îi transmiţi sănătate la plecare. Plînge pentru că nu mai poate merge în pădure după lemne de foc şi baba lui a trebuit să vîndă din scîndurile şi aşa mult prea puţine, primite ca ajutor de la primărie după inundaţii. Le-a fost milă să le bage pe jar şi le-au vîndut pentru lemne de foc. Casa aproape stă să cadă peste ei. Stă aplecată de spate, gîrbovită pînă şi de aerul greu de munte care parcă îi mănîncă măruntaiele moi de chirpici. Tanti Valeria i-a legat un fular de marginea patului ca să ridice şi să se mai dezmorţească moşul. Dar el abia se mişcă îşi trage ochii în spatele ploapelor moi şi pufoase ca aripile unui liliac ce se pregăteşte de somn cînd vine noaptea. Se vede în ochi că vrea să trăiască dar nu-l mai ajută zilele şi parcă îl mai uită pînă şi Dumnezeu de-l lasă în chinuri zile întregi cu bonturile în loc de picioare. Au primit cîteva plăci der azbest şi scîndură.

„Dar ce să facem cu ele că nu ne ajung.” Şi acum stau în faţa casei stivuite frumos dar o parte din ele le-a vîndut pe lemn de foc că i-a fost milă să le bage în sobă. Ştie că nu are voie să le vîndă dar nu a avut cu se încălzi şi dacă află autorităţile tot aia-i că şi aşa nu au ce să le mai ia. Dacă avea nea Gică picioarele şi ea era mai zdravănă mergeau la cotitura Trotuşului din spatele casei şi adunau scîndură, butuci şi dulapi întregi că apele au adus de toate pentru toţi la vale. Şi toţi au luat. Numai ei nu că bărbatul nu mai e zdravăn şi femeia e şi ea betegită de viaţă. Merg şi ei mai departe cum pot.