Arhivă pentru Octombrie, 2008

Cartierul Văcăreşti, o lume dispărută

Posted in Uncategorized on Octombrie 11, 2008 by andreiciurcanu

Tovarăşul Rusu stă cocoţat pe un fadrom. E început de toamnă în 1988. Motorul zgomotos al utilajului strică vântul călduţ. Prim secretarul însărcinat cu propaganda pe sectorul 4 îşi deschide larg braţele ca un hău gata să înghită pământul şi, ca un dirijor ce orchestrează nenorocirea, a pornit demolarea în huruit de utilaje. Copacii trosneau din rărunchi, câinii urlau ca de cutremur, bătrânii plângeau şi Rusu zâmbea plin de satisfacţie la ce i se aşternea cuminte la picioare şi avea să devină un vis comunist.

Aşa a început nenorocirea bucureştenilor care au trăit în Văcăreşti, locul unde Ceauşescu a dorit să amenajeze Lacul cu acelaşi nume. |ntr-o toamnă şi o iarnă cuminţi, din 1988, peste 500 de gospodării au fost strivite de utilaje precum roşiile şi castraveţii din livezile bogate ale legumicultorilor.
La 17 ani de atunci oameni au rămas doar cu actele de proprietate pe care nu le ia în seamă niciun tribunal şi cu speranţa că, odată, pământul părinţilor lor îşi va găsi liniştea.

“Fiecare are drama şi viaţa lui. Cu toţii avem”

In apropierea unei plop bătrân un grup de bătrâni se adună de 17 ani, în fiecare duminică, să discute. Gesticulează, se enervează, cer explicaţii şi apoi pleacă la fel cum au venit: cu coada-ntre picioare. Ei sunt membrii Asociaţiei foştilor proprietari din zona lac Văcăreşti care se judecă de la moartea lui Ceauşescu să-şi obţină proprietăţile.

După 17 ani de procese şi scandaluri, cuva Lacului Văcăreşti nu-şi găseşte liniştea şi nici nu-şi potriveşte destinul: în ‘89 trebuia să devină un imens lac de acumulare dar a venit Revoluţia, în timpul guvernării Năstase terenul a fost concesionat ilegal australianului Tony Mikhael care dorea să ridice aici un imens complex de distracţii, iar acum se doreşte a fi transformată în cel mai mare parc din capitală după Herăstrău. Planuri, proiecte şi afaceri de milioane de euro pe terenul unor proprietari de drept, care aşteaptă în zadar să-şi intre în drepturi. “Fiecare are drama lui şi viaţa lui. Cu toţii o avem”, spune deznădăjduit unul din sutele de bucureşteni care au avut casă în Lac şi de 17 ani, în fiecare duminică, se opreşte la piciorul plopului.

Bogăţie şi oameni bogaţi

Cine a trăit în vremurile acelea trebuie că ştie cum arăta Văcăreştiul, strada Glădiţei, sau Povestei, Şezători, sau Ungra. Ieşeau oameni cu cobiliţele la piaţă ca în zi de sărbătoare. Bogăţie şi oameni harnici în spatele fiecărui gard. Avea lumea stropitori, pompe cu apă, şanţuri în pământ roditor pentru irigaţie. Dar ce n-avea lumea.

In lunca dintre Calea Văcăreşti şi Vitan Bârzeşti nu era metru pătrat fără să nu fie lucrat. Nimeni nu făcea degeaba umbră pământului. Cu sapa, cu calul, nu se exista să nu se facă treabă. Părloage nu erau şi parcă le era ruşine oamenilor să stătea degeaba. Era pământ gras şi cu apă multă. Totul ca un muşuroi. Cu pieţele aproape, Cartierul Văcăreşti avea să devină în curând centrul legumicol al Capitalei. “Se făceau la noi legume, zarzavaturi şi flori. |mpreună cu cei din Dudeşti, axaţi pe verdeaţă, aprivizionam pieţele. Aveau oamenii certificat de producători şi excedentul de marfă mergea la engros la Obor sau la Unirii. Se producea atât de mult”, povesteşte plină de patos doamna Mărioara, alături fratele, Anton.

“Hai Mărioară, gata, că s-au dus”

Familia Alexe a avut rădăcinile bine înfipte în pământul reavăn al Văcăreştiului. Anton şi Mărioara au “copilărit’ acolo 38 de ani. “Aveam casă mare şi aproape jumătate de hectar. Muncea tata pe rupte, că mama s-a dus de tânără. Doamne ce frumos mai era. Străzi cu pomi şi copaci înalţi, plopi groşi puşi de primărie. Şi acum aud cum au pârâit sub buldozere, parcă plângeau”, şi femeia începe să suspine. Anton îşi strânge palma. “Hai Marioară, gata că s-au dus, gata, a plâns tata destul”.

Au primit înştiinţare de evacuare la sfârşitul primăverii lui 88. Bătrânul Alexe nu doar că a privit casa trântindu-i-se la pământ, dar a vegheat la sănătatea muncitorilor ce o dărâmau. “Tata a dirijat fadromul că ştia cum a fost făcută. <>”, îşi aminteşte Anton. Pe şantier era ca la îngropăciune, muncitorii de la ICRAL mişunau printre casele dărâmate după pomană, ca cerşetorii în buza gropii după colivă şi mărunţiş. Cu un ochi la tabla de pe case, se opinteau şi luau sobele, tocăria şi geamurile. După ei veneau ţiganii. Cinci luni a stat bătrânul Alexe în coteţul porcilor, pe coceni de porumb, ca să păzească lucrurie ce le-au mai rămas. La 1 Decembrie a intrat în apartamentul primit de la stat. A intrat plângând şi de atunci a început să se stingă.

Visul tovarăşului, năruit înainte de naştere

Ca Alexenii au fost mulţi. |n urmă a rămas lunca, în jurul căreia comuniştii au ridicat malul. Când s-a apropiat sfârşitul lucrărilor, Ceauşescu a vrut să vadă minunea, aşa cum a făcut la Lacul Morii. De teama unui eşec şi a repercusiunilor, meseriaşii au pompat zile în şir apă din Dâmboviţa şi când a venit tovarăşul a văzut apă şi mulţumit a fost. Lacul n-a durat mult. Din cauza pământului reavăn toată apa s-a scurs înspre serele din Vitan pe care le-a inundat. Dar n-a mai fost timp ce pedepse că a venit revoluţia.

Toţi spun că dacă era să fie iarna grea scăpau. Aşa cum au scăpat de zăpezile mari şi nămeţii de doi metri, apoi ploile grele şi cutremurul din 77. Au stat acolo şi au refăcut ce s-a stricat. Toţi din groapă. Numai comuniştii ce i-au dezrădăcinat şi i-au aruncat în cuştile de 10 etaje. Acolo unde bătrânii s-au stins iar după ei copii se luptă să-şi redobândească pământurile cu hârtii şi acte de proprietate datate înainte ca mulţi dintre noi să ne fi născut.

Despre Mociorniţă, despăgubiri şi scările temniţei

Ca Alexenii încă sute de oameni şi-au văzut casele dărâmate. Elena Călimară a primit “80 de mii fără patru” despăgubire pe agoniseala de-o viaţă. |n jurul ei vecinii parcă se întreceau în muncă şi toate gospodăriile şedeau cuminţi, îngrămădite pe fundul viitorului lac. “De la Şezători până în chiu gârlei erau numai livezi şi case ce-ţi furau ochii. Pe Glădiţei, Povestei, Şezători, Ungra, unde se vindeau butelii, peste tot”.

Celea Ion, oltean din tată-n fiu şi-a legat şi el şireturile destinului de ceea ce s-a transformat în groapă. Şi-a găsit femeie într-o casă, sub poalele Văcăreştilor, la câţiva paşi de temniţă. A stat la socrii timp de 28 de ani. “Ţin minte că am apucat să vizitez Mănăstirea Văcăreşti înainte să fie demolată. Ca să nu mai spun că scările care duc acum la Aleea cu Castani duceau puşcăriaşii în temniţă şi mulţi nici nu ştiu”, spune amuzându-se bărbatul.
Şi ce vremuri frumoase a petrecut în Văcăreşti nea Celea. Vara ieşea duminica la poartă şi stătea de vorbă cu vecinii, cu Şoică, cu Iloiu, Domşa sau Oprea. Sau, dacă nu se petreceau în livezile bogate cu pruni şi salcămi, stăteau pe malul lacului la Gavrilă, pictorul.

Muncitorul industriaşului român

Dar dintre toţi nea Constantin Cârjaliu o spune mai cu mândrie. Socru-său a avut în grijă terenurile lui Mociorniţa şi îşi aduce aminte de fiica acestuia, Marie Rose. “Mergea la şcoala de balet, era cât un pitic. Şi mă amuzam că se dădea cu seminţe de castraveţi pe faţă <> spunea ea”.
După ce au venit comuniştii, Mociorniţă a dat pe degeaba 11 hectare lui Constantin şi lui socru-său. “A semnat actele şi ne-a împroprietărit. Dar noi am muncit şi am plătit tot terenul, că nu se putea să-l luăm aşa”, povesteşte bărbatul, după care adaugă, “Păi mergeam pe undeva prin centru şi îi duceam mâncare, roşii, castraveţi, ardei graşi, da ce nu îi duceam, că-l fugăreau comuniştii. Au dus-o greu atunci”, spune plin de amărăciune bătrânul. “Dar tot a fost şi n-o să mai fie. Eu am acolo, în Lac, 11 hectare. O să mor şi n-o să le mai văd vreodată”, şi se şterge la ochi cu capătul mânecii.