Copsa Mica, unde oamenii iubesc plumbul

Cunoscuta in lume drept una din cele mai poluate localitati din Europa, Copsa Mica nu se sfieste sa-si recunoasca problemele. Aici oamenii iubesc si urasc noxele emanate de Sometra. E un cerc vicios care pe de o parte le ciungeste vietile locuitorilor, dar care pe de alta parte le ofera sansa unei mese calde la sfirsitul unei zile. Fisele medicale se umplu de cazuri de retard, saturnism, boli respiratorii. Oamenii imbatrinesc prematur, vorbesc pe ascuns de cei care au lesinat in urma expunerii la plumb, de animalele moarte din cauza poluarii. In Copsa Mica s-a mai infiintat o fabrica unde se topeste plumb. Locuitorii sint bucurosi ca li se ofera locuri de munca. In Copsa Mica teama de foame este mult mai mare decit cea a mortii.

Turnul

Apa se strecoara vicleneste printre crapaturile de carton ale acoperisului si se loveste infundat de burta unei scrumiere verzi, jegoasa de la atitea tigari strivite. In fata, piata e pustie si tarabele de metal duc de 50 de ani dorul negustorilor si parfumului legumelor si fructelor cultivate aici. In barul mucegait din Copsa Mica e mereu seara in fum inecacios. E mereu umbra si oameni negri la fata veniti din strafundurile pamintului la o gura de aer curat si de soare.

„Aici la Copsa Mica s-a facut dintotdeauna prelucrare de metale si negru de fum. Asa a vrut Ceausescu. A dat de munca la oameni si oamenii au fost bucurosi. Vreti o tigara?” „Nu, ca am.” Scrumiera e plina ochi de apa si omul nu are unde arunca tutunul mocnit. „Futu-i mama ei de ploaie ca maninca tot cu sulfu’ ei”. „E acida, nu?” „Da, e acida. Da’ mata de ce pui atitea intrebari?” Picurii de apa se muta pe firele negre, taciune ale barbatului si se preling pe bretonul subtire, rar, pina ajung pe nasul ascutit si apoi prin fata dintilor galbeni ca un cocean de porumb in pirg toamna. Scuipa apa de pe buze ca pe otrava. „N-ai fi cumva vreun ziarist?” si ma pipaie pe la piept sa nu il inregistrez. „Nu e bine sa stai de vorba cu strainii despre sulf.” Ochii rosii, parca injectati cu mercur pentru termometre, se holbeaza la mine, dupa care string usor in pupile un barbat din spatele meu. „ala cu vesta portocalie e seful de tura.”

Geamurile slinoase ale barului, brazdate de vinisoare portocalii si vineti ca o boala de singe ce se tot intinde, deformeaza si schimonosesc lumea de dincolo si strimba de la incheieturi podul negru ce duce inspre platforma metalurgica Sometra si mai odinioara inspre Carbosin.

„Se spune despre Copsa Mica ca ar fi cea mai poluata zona din Europa.” Se mai goleste un pahar de bere. „Tu iti dai seama nu din Romania, ci din Europa! Pai, asta e extraordinar, domnule!” „Si e adevarat?” „Minciuni. Pai daca ar fi asa, ce crezi ca am fi toti sanatosi. Uite, eu am 35 de ani si de 15 lucrez la Sometra si nu am nici pe dracu.”

Pe usa intra un barbat in cirje. Un altul il injura de mama prin gaura ramasa de la caderea incisivilor. Trei muncitori in pufoaice roase zac la alta masa. Unul scund cu baston se tiriie si ma intreaba cit e ceasul. Doua jumatate. „Mai am juma’ de ora de pauza. Vasile… mai e timp de un pahar!” Bastonul aluneca, barbatul aproape cade, injura de sfinti. Un nod in git ma chinuie de cind am ajuns aici.

„Ati vazut turnul ala mare? Trebuia sa fie de 280 de metri, dar nu au facut baza bine si le-a fost teama sa nu se prabuseasca. Pe acolo iese acidul sulfuric si plumbul. L-au facut asa de inalt ca sa nu cada in oras, dar el tot aici vine si in orasele vecine. Il vezi de oriunde ai veni. Tot timpul fumega. Tot timpul.” Se opreste. Seful de tura ne da tircoale.

„Cui ii mai spui prostii, Florine?” Florin tace milc si apoi rinjeste. „Ii spuneam domnului ce treaba buna se face aici la noi in Copsa Mica si ca atita timp cit fumega turnul, noi avem de munca” si toti barbatii se scutura de ris puternic ca la comanda unui diapazon invizibil.

Un alt barbat cu cirje isi trage picioarele dupa el in crisma. Afara ploua si miroase a mucegai. Acelasi nod in git ma chinuie.

***

Sometra mai aduna in prezent 1.095 de salariati din cei 2.500 de odinioara. Fabrica are un lant tehnologic care nu mai este complet. Gazele sulfuroase care ies de la aglomerarea minereurilor trebuie colectate si prelucrate intr-o fabrica de acid sulfuric care practic nu exista. Cind au venit investitorii greci, fabrica era intr-o stare jalnica. Ceausescu nu a mai vrut sa investeasca bani in retehnologizare si a lasat-o a nimanui. Gazele in loc sa fie colectate in fabrica de acid sulfuric sint conduse prin furnal in aer si acolo se amesteca si se formeaza o ploaie acida. O ploaie care ucide tot. Plumbul a patruns in pamint atit de adinc incit oamenii trebuie sa decoperteze terenurile pe o adincime de 2 metri ca sa considere ca pot face agricultura curata. Oricum locuitorii nu au voie sa consume legume si mai ales sa le comercializeze. Dar o fac. Autoritatile stiu asta si nu pot lua nici o masura. In Copsa Mica, piata numara 20 de tarabe. Mai mereu pustie. Si nici nu sint sanse sa se umple de negustori. Daca Sometra s-ar inchide azi, toata poluarea si plumbul ar disparea peste 60 de ani. Cel putin asta spun oamenii.

Pacaleala

Printre picaturile de ploaie acida, pe trotuare patate de negru, unii mai arunca vorbe cu perdea cum ca acei muncitori care sint prea bolnavi si sufera de Saturnism (n.r. – expunere mare la plumb) trimit la policlinica urina copiilor. „Fac asa ca sa le iasa analizele bune si sa se poata intoarce la munca, ca nu au de unde sa cistige alti bani.”

Aici, fiecare e pentru el. Sanatatea se vinde scump. Mesele nu mai sint demult imbelsugate si daca au ce sa astearna, oamenii le multumesc investitorilor greci care au preluat Sometra, si apoi lui Dumnezeu.

De curind, in Copsa Mica s-a mai ridicat o fabrica, Prombat. Fostul director al Sometrei a pus, in 2000, bazele unei firme care topeste elementii de la acumulatoare, tot pe baza de plumb. Unii au spus ca e o investitie foarte buna, ca e un proiect austriac, ca s-au bagat foarte multi bani pentru asigurarea sanatatii si ca s-au facut locuri de munca.

Altii susotesc ca asta primavara au fost citiva insi care au cazut lati acolo din cauza ca hala e etansa si nu are aerisirea foarte buna. „Dar e bine ca e loc de munca”.

***

Paul Draghici – consilier local

-Nu va infioara gindul ca specialistii au declarat ca media de virsta in Copsa Mica e mai scazuta cu 10 ani decit media pe Romania?

-Uf, ce sa zic. Stiti cum e vorba aia: mai degraba cinci ani ca un vultur decit 50 ca o cioara.

Oamenii, sulful si plumbul

A fost o vreme cind in Copsa Mica nici ciini nu mai dadeau tircoale orasului. Asta pentru ca nu mai aveau de pe urma cui se hrani.

Inchiderea Carbosinului, saracia, nevoile si bolile i-au impins pe oameni sa plece inspre Medias sau sa faca economii drastice si sa nu mai arunce nici resturi la gunoi.

Altii au murit prea repede. Uite. Paraschiva si-a inmormintat barbatul la 53 de ani. La virsta lui, un om sanatos duce un munte in spinare. Il duce numai daca nu a lucrat douazeci de ani la Carbosin. „Avea paralizie unchiesu’ si a murit, da’ greu de tot. S-a chinuit saracu”.

Platformele sint una linga alta. Ca lucrai la Carbosin sau la Sometra, tot una era. Paraschiva are un singur dinte sus si doi jos cu care sparge coaja tare de piine. De masele nici nu mai incape in vorba. Sulful si plumbul i-au mincat batrinetile si

i-au infipt ochii in orbite ca doua pietre. „Gornul cela mare topeste tot in jur. Tot. De la Blaj pina la Dumbravenie poluare. A zis la radio. De aici de la noi e poluarea”.

Inchide si deschide ochii scurt ochii. Isi aranjeaza fusta peste genunchi. Isi indeasa ochii in plasa de rafie. Rupe cite o bucatica dintr-o franzela scapata prea mult in cuptor. „Moare lumea de foame aici! Carbosinul s-a inchis si astia de la Sometra nu mai scot locuri de munca”. Apoi molfaie obrajii si povesteste cum a fost odata. Scapa firimituri de piine, pe care apoi le stringe hrapareata de pe buzele uscate. „Nu mai e ce a fost odata. Eheei. S-a dus si blestematul ala de negru de fum si odata cu el si locurile de munca. E saracie si foame mare pe aici”. Acum asteapta sa-si faca injectia. Aici toata lumea in virsta isi face injectii.

Odinioara ziarele scriau ca medicii fug de poluarea din Copsa Mica si ca anul trecut erau trei medici de familie la 5.000 de locuitori. Casa Nationala de Sanatate nu mai indraznea sa ii roage pe medici sa ocupe locurile de aici si nici nu mai scot posturi de concurs.

„E normal sa nu vrea lumea sa stea in Copsa Mica. Dar stiti e o problema de perceptie aici. Lumea nu fuge de poluare, fuge de oameni.” De 18 ani, medicul Octavia Penescu stie toate pasurile celor de la Copsa Mica. „Ca sa fiu sincera cu dumneavoastra lumea fuge de oameni pentru ca sint, cum sa zic, nu vreau sa supar pe nimeni, dar sint tigani domnule. De aia nu vine lumea pe la noi sa investeasca”.

Medicul de familie isi stringe halatul la piept. Tuseste scurt. „Stiti, eu am mai avut necazuri cu presa ca am povestit si nu vreau… e si sulful fara doar si poate.” Crede ca bolile sint cauzate mai ales din cauza nevoilor. Oamenii nu au bani sa-si cumpere alimentele necesare ca sa aiba un meniu bogat. Latul se stringe in jurul sanatatii omului de la o generatie la alta. „Un copil nascut din parinti bolnavi care au trait aici si au lucrat in combinatele de aici e normal sa nu fie sanatos si rezistent”.

In fisele medicale intocmite sint nenumarate cazuri de copii cu retard, cu tulburari psihice si de comportament, boli gastrice, anemie. Pentru adulti, lista e mult mai mare: hipertensiune arteriala, intoxicatii cronice cu plumb si cele mai periculoase, bolile profesionale. „E vorba de absorbtia crescuta de plumb si saturnismul. Daca in cazul primei mai exista insanatosiri, cind vine vorba insa de saturnism nici nu mai incape in vorba de vreo ameliorare”.

Asistenta e de aceeasi parere cu doamna doctor. In spatele ei, turnul de emisie pufaie nervos aburi in nori. „Eu nu cred ca plumbul si acizii sint mai nocivi decit educatia oamenilor, a pacientilor care nu se ingrijesc. Ar fi mult mai trist daca

s-ar inchide Sometra. Ar fi un dezastru. Toata lumea ar trebui sa plece!

***

Oamenii din Copsa Mica isi ascund temerile in spatele unor credinte cladite pe nori de praf amestecat cu sulf si plumb. Totul trage in jos in orasul acesta. Cu fiecare pas mai in inima localitatii o greutate ma apasa pe umeri, nevoie, haine roase, oameni imbatriniti prematur, cirje tocite si o alta mi se strecoara pe nari si simt cum parca incepe sa-mi roada cuminte in plamini, sa alunece prin singe si sa-mi bombardeze maruntaiele. Vad si aud oameni care in fata unei sticle de bere imi spun ca mai degraba mor de plumb decit sa moara de foame. E la mijloc o conspiratie ascunsa si tacita intre doua parti cunoscute si vizibile. Una care trage sa aiba o bucata de piine pe masa la copii si o alta care profita de un sistem legislativ instabil, de un contract de privatizare cu nenumarate lacune si de prostia oamenilor.

Poluarea vine aici ca o binecuvintare. Atit timp cit poluarea cu plumb exista in Copsa Mica e semn ca Sometra inca mai traieste si de aici ne imaginam ca Primaria Copsa Mica are acoperit 60% din bugetul local, iar aproape 1.100 de oameni, seara, au sa intinda o bucata de piine intr-un blid la copii…

Secretele comuniste

Din 1993, Carbosinul, cel care transforma in negru in cinci minute trabantul albastru al turistului ce calatorea dinspre Sibiu spre Sighisoara, s-a inchis. Primul val de concediere a inceput in 1993 si in 1996 s-a terminat. Cind s-a angajat pentru prima data Onica Georgeta acolo munceau 2.500 de oameni. Aproape jumatate din populatia de atunci. Si restul se impartea la Sometra.

„Dupa 1993 cred ca mai erau 1.600 de angajati. Cind s-a terminat totul in 1996 cei 1.400 sau 1.200 ramasi si-au gasit de lucru in alta parte. Poluarea a fost si atunci este si acuma. Atunci era negrul de fum, dar nu avea efecte foarte mari asupra omului. Doar atit ca era mizerie. Acum e plumbul care nu se vede.” In Carbosin a fost tehnician, apoi a fost la protectia muncii. In vremea comunismului nu prea se spunea la ce se expun oamenii. „De fapt nu ne dadeau noua voie sa spunem.” Se apleaca peste biroul mare si sisiie printre dinti nu care cumva sa se izbeasca cuvintele de pereti intr-un ecou. Se aud doar picurii de ploaie. „Va dati seama ca nu mai venea nimeni la munca de buna voie.”

Secretul nu a putut fi ascuns pentru mult timp pentru ca poluarea a inceput sa se vada si sa se simta. Ea deocamdata nu are nimic, dar nu se stie nimic pe viitor. „Acum grupele acelea de munca ne ajuta. Grupa unu de exemplu care lucrau direct in uzina. Eu am fost grupa doi. Ne ajuta pe toti ca iesim mai repede la pensie.”

Ajutorul este insa impartit pentru fiecare categorie in parte. Il vezi pe strada, in magazinele putine, in barul slinos de linga primarie, cum se tiriie, sau il zaresti intr-o masina, pe o bicicleta, cu o sacosa in mina, cum iti zimbeste curios.

Caii, mieii si oamenii

„Oamenii nu sint de vina ca ei nu stiu despre ce este vorba. Oamenii nu stiu ca aceste noxe care scapa contin niste metale grele care sint periculoase pentru sanatate. Nu le-a spus ca e periculos, nu le-a spus nimic. Se ducea unul care e vai de capul lui, il dor picioarele din cauza plumbului si toate afectiunile care sint si medicul ii da sa-i treaca. Ce sa-i treaca, bai nene? Ce stie nea caisa de ce sufera. Nu stie, domnule, credeti-ma.”

Bacila Maria se lupta cu sistemul de multi ani. O stie toata lumea. De pe canapeaua de lemn bine lacuit recunoaste ca nu doreste nici ea inchiderea totala a Sometrei, ci doar una partiala in care sa se realizeze modernizarea instalatiilor care nu ar mai permite depasirea maxima a noxelor permise.

„Eu nu ma lupt cu fabrica, cu morile de vint. Eu am Constitutia in fata in care scrie ca am dreptul la sanatate, la viata. Ei incalca aceste drepturi. O zi in minus pentru viata unui om este o crima, domnule. O crima”. Din 1990 de cind s-a inscris in Miscarea Ecologista face memorii si scrisori catre institutiile abilitate sa rezolve aceasta problema. A adunat pina in prezent un dosar de 130 de pagini pe care l-a depus la Curtea Drepturilor Omului de la Strasbourg. „Aici nu am cu cine ma lupta, domnule. Si daca ma lupt o fac pe degeaba ca nu se rezolva nimic si nici nu am banii necesari sa o fac”.

Intr-un final a ajuns si la Ministerul Mediului. A adunat semnaturi, dar colegii au avertizat-o. „Mi-au spus unii «Mai, doamna Maria, ai de grija sa nu dai de furca cu astia ca spun ca incitati lumea»”. Ministrul de atunci de la Mediu, Petru Lificiu, nu era de gasit. Au vrut s-o dea afara. Maria Bacila s-a tinut batoasa si le-a aratat lor ce inseamna sa fii provincial. „Le-am zis in hol: «am venit cu acest dosar din provincie, eu nu ies din cladire nu ma dati afara pina nu ma primeste cineva.» Si atunci l-am vazut pe Ioan Jelev (n.r. – secretar de stat in Ministerul Mediului si Gospodaririi Apelor in perioada 2000-2005), ca il stiam de la televizor si i-am zis «Domnule, nu se mai poate trai acolo. Nu mai putem. Au murit cai si miei in zona.» Stiti ce mi-a raspuns?, «Da, doamna, aveti dreptate, de ce nu va mutati din Copsa?».”

Maria Bacila s-a plictisit de atita discutie si scandal. Solutia nu e de gasit. Sau cel putin din casa ei care zace in zona de impact cea mai poluata nu se intrevede. Ieri a mai scris citeva insemnari pe o foaie. Au dat drumul iar la gaze seara, a simtit gustul dulce de plumb.

„Stiti cind o sa se termine tot? O sa se termine cu totul si o sa inchida intr-un final poluarea in momentul in care nu o sa mai moara doar cai si miei. Sometra o sa fie inchisa pentru modernizari atunci cind or sa moara oameni! Abia atunci.”

2 Răspunsuri to “Copsa Mica, unde oamenii iubesc plumbul”

  1. CerculVicios Says:

    Genial articol, felicitari.

  2. totusi ce inaltime are acel turn?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: